Se gândise deseori, mai ales după ce îşi descoperise vocaţia de autor, că povestea lui Ferdinand al III-lea nu era mai prejos decât istoria regilor blestemaţi, de autorul francez Maurice Druon, care, deşi nu făcea parte din acea dinastie, o redase povestea cu mult talent, în patru volume, broşate, editate rând pe rând la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, şi tipărite la Combinatul Poligrafic Casa Scânteii.

            Sigur, acel autor se documentase, cercetase documente vechi, şi astfel reuşise să fie şi în turnul în care fuseseră închişi templierii, şi în închisoarea în care Robert d’Artois era gata-gata să facă prostii cu Margueritte de Burgundia, dacă aceasta nu s-ar fi oprit la timp, şi în Turnul Londrei, de unde nu evadase nimeni înainte de Roger Mortimer, şi nu se întorsese acolo nici un evadat, în afară de acelaşi Roger Mortimer, şi în palatul din Avignon, unde cardinalii fuseseră zidiţi la porunca regelui Franţei, ca să n-o mai lungească şi să aleagă naibii un Papă care să-l divorţeze. Toate acestea fuseseră descrise şi povestite de autor ca şi când ar fi fost peste tot, acolo, în secolul XIV. Talentat, neîndoielnic, el ştia şi ce simţeau prinţesele acelea în braţele amanţilor lor, acum mai bine de 600 ani, în foişorul acela în care luminile focului din vatră se încrucişau cu cele ale rugului pe care ardeau şefii cei mari ai Templierilor. Şi, mai mult decât atât, autorul Maurice Druon îl făcuse să simtă toate acestea şi pe el, Liţă, cititorul. Îl făcuse să citească pe nerăsuflate, să înghită pur şi simplu paginile, aşteptând cu nerăbdare următoarea intrigă, următoarea crimă năpraznică. Fiecare pagină era o picătură de otravă abil pregătită de autor, dozată astfel încât să-i creeze lui, cititorului, dependenţa. Şi, la ultima pagină, să-l facă să regrete că povestea se termină. Abia peste câţiva ani apăruse o continuare cu un titlu ciudat pentru anul în care fusese tipărită: „Cum se pierde o ţară”. De parcă autorul ar fi vrut să arate, cui nu ştia, care era metoda cea mai bună de a duce o ţară de râpă. În ţara noastră toţi ştiau cum se poate pierde o ţară. Continuări folosise şi autorul Alexandre Dumas atunci când scrisese Vicontele de Bragelone, şi După douăzeci de ani. Se simţise probabil vinovat că îi lăsase pe cititori în aşteptare, că îi perpelise douăzeci de ani, fără vreo veste de la cei patru muşchetari, fără vreun cuvânt despre cardinal, despre rege sau despre regină. Se simţise vinovat, şi revenise. Sau autorul acela orb, care nu ştia cum scrisese el Iliada, dacă era într-adevăr orb, care revenise cu Odiseia, povestind ce s-a întâmplat cu Ulise din momentul când arsese Troia şi se terminase Iliada, şi până când Ulise trage cu arcul în peţitorii Penelopei, care nu se aşteptau deloc la aşa ceva.

            Liţă îşi dădu seama că vraja care-l cuprinsese atunci, în ora de botanică, se datora – pe lângă umărul călduţ al Danei – şi faptului că povestea Ferdinanzilor se întâmpla atunci, în contemporaneitatea lui. Sub ochii lui. O povestea chiar moştenitorul tronului, şi, în acelaşi timp, colegul său de bancă. Şi îl mai fascina şi faptul că povestea aceasta putea să aibă o continuare. Dacă îl lăsai deoparte pe bunicul Grigore, întemeietorul dinastiei Hăţiş, toţi ceilalţi membri ai dinastiei erau în viaţă. Li se puteau întâmpla o groază de chestii, nu? Putea oricând să iasă un decret al Consiliului de Stat – că ăsta dădea decretele mari – prin care să se desfiinţeze Consiliul de Stat şi, la conducerea ţării noastre, să fie adus, numit, uns, cum vrei să zici, Ferdinand al II-lea de Hăţiş. Care, ca rege, să aibă misiunea să aducă nivelul producţiei agricole la nivelul raportărilor, să înlăture ameninţarea continuă pe care România o reprezenta pentru America –întreţinând războiul rece şi nelăsând-o să se dezvolte liber –, şi să lungească programul la televizoarele româneşti. Se putea întâmpla ca imediat, în rebeliunea care ar fi urmat, ilegaliştii să-l prindă pe noul rege ne-apărat pe tron, şi să-l execute cu ură şi gloanţe adevărate. Atunci poporul ar fi sărit pe ilegalişti, că tot îi ura pentru funcţiile şi vilele în care se lăfăiseră după 23 August, şi l-ar fi instalat pe tron pe Ferdinand al III-lea. În fine, sub oricare din Ferdinanzi, viitorul său şi al colegilor săi, poate chiar şi viitorul lui Uscatu, ar fi fost asigurat. Poate că Ferdinanzii l-ar fi graţiat pe Uscatu, scăpându-l de furia maselor împotriva foştilor ilegalişti. El, Liţă, ar fi scăpat de corvoada lecţiilor: ce profesor ar fi lăsat corigent pe un prieten atât de apropiat de familia regală? Şi ar fi fost lăsat în faţă, peste rând, la orice coadă, să apuce şi el gheare de pui, sau fraţii din aceia Petreuşi, pe care se băteau toţi cei din Ţiglina 6 la Alimentara lui Crihane. Sau portocale! Cele mai frumoase portocale, pe care i le va împacheta cu grijă chiar tatăl lui Pompilică, împreună cu respectul cuvenit unui membru al camarilei regale. Va putea să pună mâna, în sfârşit, pe cartea aceea epuizată de atâta citit, de alţii, dar despre care el doar auzise: „Cel mai iubit dintre pământeni”, carte scrisă de un autor în viaţă, pe care îl învăţau şi ei la şcoală, pentru că era un autor pornit de jos, poate chiar mai jos decât el. Că el stătea la trei, iar Niculae Moromete nu locuia la bloc, că trebuia să aibă grijă de o oaie a naibii de încăpăţânată. Poate tocmai de aceea ajunsese Niculae să iubească atât de mult cartea, şi să se facă autor: ca să nu alerge toată viaţa, prin mărăcini şi băltoace, după Bisisica. Cartea aceea, a autorului Niculae Moromete, care semna Marin Preda, trebuie să fi fost, fără doar şi poate, despre Ceauşescu: numai el putea să fie cel mai iubit de tot poporul.

            Sau, poate, dacă decretul Consililui de Stat ar întârzia, poate că îl va prinde major, cu armata făcută, cu doi copii pe care îi hrăneşte cu greu: una, că nu mănâncă, două, că nu prea are cu ce. Nevastă-sa nu munceşte, că trebuie să stea cu ei, cu copiii, ca să-i supravegheze cum nu mănâncă. Iar el, Liţă, având un serviciu mizer, cu o leafă mică, cu un şef rău, trăind de azi pe mâine, fără nici o bucurie, cu Rapidul făcând naveta între A şi B, fără să aibă timp să citească vreo carte, va fi înălţat în funcţie, dintr-o dată, în locul şefului său, prin decretul semnat chiar de Majestatea Sa Ferdinand al II-lea sau al III-lea. I se va da apartament cu trei camere, probabil tot în Ţiglina 6, şi va avea dreptul să vâneze pe domeniile coroanei, împreună cu toţi membrii camarilei. Împreună cu Pârlea, Viorel, Uscatu, chiar Pompilică, împreună cu Dana, pe care n-o vor lăsa niciodată singură la cabană. Laolaltă cu colegii lui Ferdinand al II-lea din a VI-a B, cu toţi vecinii din cvartal; poate chiar şi cu Stamate, după ce va ieşi din puşcărie şi se va fi învăţat minte să nu mai toarne, şi să nu mai ţină cu Dinamo.

            Poate că Ferdinanzii, o dată ajunşi la putere, vor avea nevoie de un cronicar: un cronicar al curţii regale, aşa cum avuseseră toţi marii domnitori. Şi Ştefan cel Mare, şi Petru Rareş, şi alţii, avuseseră cronicari care mergeau cu ei peste tot, şi scriau tot ce făceau ei, şi bine şi rău, ca să nu se piardă, şi să nu vină mai târziu altul care să se laude că el a ridicat biserica, sau mânăstirea cutare, sau că el i-a bătut, sau a luat bătaie de le turci, sau de la tătari, sau de la polonezi. Până şi Ceauşescu: nu umbla el peste tot cu ziariştii după el? Nu îl filmau pe oriunde mergea? Cronicar la curtea Ferdinanzilor! Ar fi fost grozav! Ar fi scăpat şi de grija meselor: precis că acolo ar fi mâncat, împreună cu toată camarila, la cantină, economisind din leafă.

            Ar fi putut oare să se ridice la înălţimea acestei îndatoriri regale? Ar fi putut scrie el cronica Ferdinanzilor? Îşi zicea că uşor nu i-ar fi fost. Nu atât pentru că scria cu litere de tipar: nimeni nu ar mai fi protestat pentru motivul acela. Dar gramatica, gramatica i-ar fi pus mari probleme. Mai scria şi încet, şi n-ar fi putut să-i ceară regelui, sau nu ştiu cărui ambasador, să vorbească mai lent, sau să repete, ca el să poată nota, cuvânt cu cuvânt, tot ce ziseseră. Dar, trecând peste greutăţile acestea, nu i se părea din cale afară de greu să redea ceea ce vedea, sau ce auzea. Uite, de exemplu, povestea spusă de Ferdinand al III-lea în ora liberă de Botanică. După ce citise atâtea cărţi, nu i-ar fi fost prea greu să o treacă pe hârtie. Să o scrie.

            Trebuia doar să aibă grijă să înceapă rândul cu liniuţă atunci când începea să vorbească Ferditreiul, sau Uscatu, sau Pârlea, sau Viorel, sau Dana, sau Pompilică. Dacă vreunul din ei se mira de cele auzite, trebuia să pună semnul mirării, sau semnul de exclamaţie, cum i se mai zicea. Dacă se întreba – pac, semnul întrebării. Poate că era nimerit să adauge, pentru cititori,  precizări ca: „Uscatu se întrebă”, sau „Dana, înfiorată, spuse”, sau „Viorel dădu din cap, cu neîncredere”, ca să înţeleagă mai bine, că ei nu fuseseră în clasă ca să asculte povestea şi să o înţeleagă aşa cum o înţelesese el. Ei urmau să o citească. Povestită, scrisă de el, Autorul. Era ea povestea dinastiei Hăţiş, fusese ea spusă de Ferditrei, dar pe el, Autorul, pe el îl vor citi toţi. Despre măiestria lui de a o reda vor vorbi toţi. Şi, pentru că cei care o vor citi nu fuseseră acolo, în clasă, el, autorul, le era dator cu amănunte care să le descrie locul – adică băncile clasei a V-a B, aliniate pe trei rânduri, câte cinci bănci pe rând –, şi chipurile colegilor, strânşi grămadă lângă banca lui şi a lui Ferditrei – banca a treia, rândul de la geam. Trebuia să scrie acolo, ca din partea lui, a autorului, că, prin fereastră, se vedea o bucată din cerul luminos al capitalei, printre crengile unui corcoduş care rezistase eroic celor trei renovări ale clădirii Şcolii Generale nr. 214, încăpăţânându-se să producă, anual, muniţie pentru bătăile cu prăştii, şi surse sigure de diaree. Putea să omită numele profei de Botanică care lipsise de la oră. Asta pentru a nu-i produce neplăceri. Sau, putea să pună de la el că era bolnavă, sau că băiatul ei făcuse otită, şi se dusese cu el la Policlinică, iar la Policlinică erau toţi plecaţi la măturat frunze. Şi că o babă, care aştepta acolo de trei zile, îi spusese profei să pună foi de ceapă coaptă, că trece sigur. Dar la piaţă ceapa se terminase din septembrie, şi nici tatăl lui Pompilică nu vindea la oricine, mai ales profei care nu-l scotea pe fi’su din patru. Tocmai pe fi’su, care se pricepea la botanică mai bine decât profa! Ar fi putut profa spune care mere erau de categoria I-a, şi care de a II-a?

            Asta era: trebuia să pună de la el. Povestea, aşa cum o spusese Ferditreiul, nu putea umple o carte. Trebuia să adauge descrierea locurilor, a naturii, a personajelor, lucruri din acestea cu care observase el că toţi autorii umplu paginile cărţilor. Ce dacă foarte mulţi le vor sări atunci când vor citi cartea, aşa cum făcea şi el? El n-avea să scrie cu gândul la cititori grăbiţi şi superificiali. Gândul lui, ca autor, va fi la acei cititori devotaţi, conştiincioşi, care vor citi fiecare rând, fiecare cuvânt, fiecare virgulă. Că doar de aceea dăduseră banii pe carte. Pentru ei ar merita să includă în povestea dinastiei Hăţiş şi pe baba de la Policlinică, şi pe activistul de la sector care scosese la măturat tot personalul Policlinicii O.R.L., şi pe băieţelul profei de botanică care umbla fără căciulă şi fără fular, şi pe ţăranii din Voineşti care culeseseră merele de-a valma, îngreunându-i munca lui Pompilică şi tatălui lui Pompilică, sporindu-i pofta de napolitane primului, şi contul la C.E.C. celui de-al doilea. Ar putea foarte bine să explice de ce nu exista ceapă pe piaţă, chiar dacă asta ar fi lungit şi mai mult povestea, pentru că ar fi trebuit să explice de ce nu existau nici cartofi, nici varză, nici morcovi. De fapt, lipsea un întreg capitol din Botanica de clasa a V-a: capitolul Legume. Dar tocmai asta l-ar fi atras pe cititor, care s-ar fi regăsit în carte, cu mare plăcere, stând la cozi interminabile pentru un chil de cartofi plini de noroi, sau un chil de ceapă pe jumătate degerată.

            Lui îi plăcea, atunci când citea cărţile altor autori, să-şi închipuie că el e unul dintre personaje. De obicei, personajul pozitiv. Făt-Frumos, sau Ulise, deşi ăsta cam umbla cu viclenii ca să-şi doboare adversarii. Le băgase troienilor în cetate un cal mare de lemn, plin de ahei, tocmai când le era Elena mai dragă. Sau Niculae Moromete. Când Niculae lua premiu, era chiar el, purtând pe cap o coroniţă la care numai Dana era abonată în clasa lor. Ce-ar mai fi plâns Dana! Dar oare era el în stare să-i facă una ca asta? Să-i sufle Premiul I? Nici vorbă! Mai bine tot Făt-Frumos, sau Robert d’Artois. Dar, pentru roluri ca acestea, îi trebuiau haine de epocă, paloş sau spadă, şi, mai ales, un cal. Unde naiba să-şi ţină el calul, la bloc? Sub scară nu era loc, că-şi pusese Stamate butoiul cu varză, cu toate protestele administratorului Stroe. Toate coteţele de porci erau ocupate, şi nimeni nu ar fi cedat cotineaţa lui familiei Zidaru pentru ca el să-şi ţină acolo armăsarul. Şi nici n-ar fi avut cu ce să-l hrănească: toţi proprietarii de porci se băteau pur şi simplu pe resturile de la aprozarul tatălui lui Pompilică. Iar un armăsar mănâncă, nene! Nu poţi să-l ţii numai pe jar. Jarul e aşa, înainte de misiunile importante, sau după o perioadă mai lungă de inactivitate.

            Precis că şi alţi cititori aveau astfel de greutăţi în a intra în pielea personajelor din cărţile vechi. Mai bine zis, personaje din cărţile cu poveşti vechi, de demult. Sau personaje din cărţile scrise de autori străini, în care acestea se îmbrăcau şi vorbeau altfel. Erau autorii aceia traduşi, ca să înţeleagă şi cititorii români, care nu cunoşteau limba rusă, sau limba franceză, sau limba germană, dar tot rămâneau lucuri mai greu de înţeles. De exemplu, într-una din cărţile pe care le citise, personajele nu făceau altceva decât să bea Calvados. La noi în ţară, se gândea el, nu bea nimeni Calvados. El, când va scrie cărţile lui, îşi va pune personajele să bea toată ziua ţuică, sau vodcă „Săniuţa”, astfel ca să se înţeleagă şi fără să umble cititorul la dicţionare. Uneori, cel care tipărea cartea, pentru a-l ajuta pe cititor, adăuga explicaţii ajutătoare, în josul paginii, sau la sfârşitul cărţii. Unele lucruri erau lămurite în Prefaţă, şi cel care nu citea aşa ceva, cum nu citise nici el la început, nu avea să le înţeleagă niciodată. Se gândea că era foarte important pentru un autor să fie înţeles. Dacă nu înţelegea nimeni ce a scris, însemna că acel autor scrie numai pentru el. Nu, el nu va fi unul din aceia. El va scrie pentru toţi: şi pentru colegii de clasă, şi pentru părinţi, şi pentru Stamate, şi pentru Stroe, şi pentru mamzela, şi pentru profa de română. Şi poate chiar pentru cititorii din alte ţări, care vor citi traducerile cărţilor sale.

            Dacă ar scrie o poveste care se întâmplă în zilele lui, în contemporaneitate, cum era, de exemplu, povestea Dinastiei Hăţiş, i-ar fi mult mai uşor. Le-ar fi mult mai uşor şi cititorilor. El n-ar mai trebui să-şi bată capul unde să parcheze calul. Nici n-ar mai trebui să se roage de cei de la teatru pentru a-i împrumuta costume de epocă şi săbii. N-ar mai pierde vremea prin biblioteci, scuturând praful de pe pagine bătrâne, cum citise într-o poezie de autorul Mihai Eminescu că făcea autorul Constantin Negruzzi când scria despre Alexandru Lăpuşneanu, un domnitor de demult, care îi ura pe boieri mai mult chiar decât îi urau ilegaliştii. Ar fi fost mult mai simplu să scrie o poveste cu personaje pe care le cunoştea, şi cărora li se întâmplau lucruri care se puteau întâmpla oricărui cititor. Adică, să se termine fraţii Petreuşi tocmai când le venea şi lor rândul. Sau, să li se dărâme casa, şi să le dea două comandate la bloc, confort II. Sau, să ia nota 2 pentru că au copiat. Sau, să găsească într-un borcan cu mazăre superioară, cumpărat de la aprozarul tatălui lui Pompilică, două şuruburi şi o piuliţă de la avionul care se prăbuşise cu o seară înainte, din cauza ceţii, la Baloteşti. Mă rog, lucruri din acestea. Şi cu îmbrăcămintea i-ar fi fost mult mai uşor. Adio costume de epocă. N-ar mai fi trebuit să o dezbrace pe Dana de uniforma de elevă silitoare, ca să o îmbrace în rochia reginei Ana de Austria, sau a Ilenei Cosânzeana, sau a prinţesei Margueritte. Deşi prinţesa asta era mereu cu gândul la prostii, nu la treburile ţării. Doar o dată se opreşte la timp, atunci când Robert d’Artois vine la închisoarea în care se chinuia de una singură doar cu soră-sa şi încearcă să o facă să renunţe şi în scris la căsătoria cu regele.

            Până şi cu Ferdinanzii, urmaşii legitimi la tron, ar fi fost uşor. Îi cunoştea pe fraţi foarte bine. Fusese de multe ori în reşedinţa lor regală. Mai precis, în apartamentul lor confort II regal. Parcă îl şi vedea pe Ferdidoi, dacă decretul ăla de înscăunare nu va întârzia, plecând spre Palat îmbrăcat în uniforma sa bleumarin, cu cravata de pionier la gât, cu pantofii marca „Pionierul” făcuţi lună, însoţit de ceilalţi membri ai Apartamentului Regal, şi de toţi vecinii care putuseră să-şi ia liber de la serviciu în ziua aceea. Parcă îl şi vedea călcând demn, în sunetul imnului regal şi al blacheurilor, şi primind pe cap coroana care aştepta demult pe adevăratul Domn al României. Îi vedea privirea îndreptându-se, recunoscătoare, spre tatăl său, a cărui mătură se lăfăia acum, pe blazonul familiei regale, alături de capul de bour modovenesc, vulturul muntenesc, acvila şi cetatea transilvăneană, şi delfinii dobrogeni. El şi colegii lui de clasă ar fi stat aliniaţi pe două rânduri, cu Dana şi diriga în faţă, ca în careu, la adunările pioniereşti. Poate că el va ţine steagul de detaşament pionieresc. Pârlea, dacă n-avea să rămână repetent până atunci, va bate toba, iar Viorel, dacă nu se va poticni iar la rusă, va suna goarna în momentul acela solemn, în care toată ţara se va bucura că are un nou rege, şi că o nouă camarilă s-a instalat la conducere.

            Însuşi Ceuşescu îi va preda lui Ferdinand al II-lea de Hăţiş sceptrul de suveran, şi va ţine o cuvântare scurtă, de numai două ore, în care va spune clar că, din acel moment, clasa conducătoare în România nu mai este clasa muncitoare, ci clasa a VII-a, sau a VIII-a B. Sau în ce clasă va fi atunci lui Ferdinand al II-lea.

(va urma)