Ce este apa calda? Este ceea ce platesti si nu ai. Asa ziceam pe vremea
comunistilor. O platim si acum, la fel ca si atunci. Si n-o avem nici
acum, la fel ca si atunci. Cu o mica diferenta. Acum curge. Aproape tot
timpul. Dar, pentru a obtine apa calda, trebuie sa lasi sa curga de doua
ori mai multa apa decat ai nevoie pentru a-ti face dus. Si atunci e doar
cãlâe. Povestea asta cu apa calda ma duce cu gandul la o intamplare, cu
multi ani in urma. Cand, calatorind din Casablanca spre Rabat intr-un
autobus, am observat, in plina zi, becurile aprinse pe un mare bulevard
din Rabat. Am zis atunci cu voce tare : Ce risipa? Vecinul, un avocat
marocan, scolit in Franta, mi-a rapuns : « De-ar fi numai asta! »
Am fost pe-acasa. Acest “pe-acasa” imi lipseste mult aici. Primul contact
cu acest « acasa » a fost promitator. Pe aeroprt ne intampina niste
muncitori care, spre deosebire de altadata, ne imping niste carucioare
goale, pentru bagaje. Apoi asteptam, cam mult, pentru sosirea bagajelor.
Unele dintre ele sunt chiar deteriorate. Nu se stie unde s-a intamplat. Pe
Kennedy sau pe Otopeni. Mergem mai departe. Sus scria, cam asa ceva: Aici
se prezinta pasapoarte din UE. M-am intrebat cu voce tare, noi unde
mergem. Un tinerel amabil mi-a spus cu legitima mandrie : « Dar, stiti,
noi suntem in UE! De la 1 ian. »
Nu l-am contrazis. Aveam sa ma conving, dupa, ce inseamna acest lucru. Am
prezentat pasaportul american. Niciun zambet, nici bine ati venit. Cu un
gest-asa mi s-a parut mie atunci-mi se impinge pasaportul, imprimandu-i o
viteza mai mare decat era nevoie. Pe Kennedy, Noel ne-a zambit si ne-a
urat : “ Have a good trip”. Asta la toti, nu numai mie. Afara ne asteapta
nepotul. Mergem in parcare. Ne urcam in masina, facem doi pasi. Ne dam jos
ca sa platim, pentru ca, apoi, sa putem iesi. Nu-i nimic, zic eu. Suntem
deja in UE. Intram in trafic. Alegem centura. Circulatie destul de mare
pentru o zi de duminica dupa amiaza. Nu sunt semne prin care sa aflam
directia spre care doream sa mergem. De-ar lipsi numai astea! Cate un
sofer amabil, care ne vede in incurcatura, ne ajuta pe la intersectii.
Semne bune de civilizatie rutiera. Dar putine. Cu greu intram pe
autostrada Bucuresti-Pitesti. Pista de lansare este scurta si ingusta. Mai
ales pentru vitezele cu care se circula pe aceasta asa-zisa autostrada. In
fata noastra o autodepanatoare. Cu viteza legala, de110km la ora, trecem
pe banda a doua. Revenim pe prima banda. Cand un BMW, gri-metalizat,
SB-22-…., ne face coada de peste, mai inainteaza putin si franeaza. Repeta
inca o data figura. Dupa care, intra in statia de benzina OMV. S-a suparat
pe noi, probabil, ca nu am mers mai repede decat 110, iar el, cred eu, era
in intarziere la benzina. Nepotul meu, mecanic de meserie, a avut prezenta
de spirit si a reusit sa evite coliziunea sau rasturnarea, ciupind usor
frana. Mergem mai departe. Unul se tinea de bicicleta si uda, cu lichidul
propriu, acostamentul autostrazii. Altii, mai pudici, din lipsa de parcari
amenajate, s-au oprit la o padurice, pe care o foloseau drept adapost.
Pentru stiti dvs. ce.
Ajungem la iesirea din autostrada, la Pitesti. N-am vazut asa ceva
nicaieri in lume. Stam la rand si vedem ce se intampla. Nu se respecta
nimic. Unul,cu un 4 x4, enervat, face stanga spre Craiova, prin dreapta
celui din stanga sa, care astepta sa faca si el tot stanga, dar spre
Pitesti, care, la randu-i, taie calea celor care veneau dinspre Bucuresti,
care, intrand in intersectie, ii blocheaza pe cei dinspre Pitesti, care,
furiosi si ei, claxoneaza tare si lung. Dar, cei care ar trebui sa vaza,
nu aud. N-am vazut niciun echpaj de politie. Nici pe autostrada, si nici
in aceasta intersectie. Dar nici semafoare. Nici aici, si nici in
intersectia urmatoare, si nici in multe alte parti, unde s-ar fi impus
existenta lor. Dar, suntem in UE. Pe drum, ruland cu viteza legala, toata
lumea ne depaseste. Inclusiv o batrana Dacie din care flutura o fusta
prinsa in usa, pe-afara. Nu putem opri nicaieri. Se mai zareste, ici-colo,
cate un “P” sau “Parcare”. Dar numai cu numele. Ajungem Dacia cu fusta
fluturand, in Bals, unde opreste pentru a lua alti pasageri, care faceau
cu mana, zicand: “Ia-ma, nene, si pe mine! »
Ajungem in orasul Craiova. Unde stam doua saptamani.
Ne intalnim rand-pe-rand cu vecinii de apartament, de bloc, cu fratii, cu
sora, cu nepotii nostri si copiii lor, cu prieteni, cunoscutinte, cu fosti
colegi etc. Impartim cadouri, mici atentii tuturor, potrivit cu puterea
noastra de cumparare, dar nepotrivit cu pretentiile unora, privitor la
brandul cadourilor. Aici, in ciuda lipsei banului, se poarta « marca ». Si
la imbracaminte, si la masina, si in casa. Saraci(?), dar fudui!
Celulare au toti(?!). Zic ei ca nu e scump.
Mergem la doctor, ca de obicei. Scump pentru omul de rand. Pentru
pensionari si mai scump. In tramvai ploua. Doi pensionari discuta despre
marirea pensiilor. Ei, alesii, ziceau pensionarii, au marit bugetul
parlamentului cu 30%, pentru a face lux. Dar pensiile numai cu cateva
procente, pentru ca nu sunt bani. Mergem si in supermarketul « Real ».
Ireal de frumos inauntru, in comparatie cu realitatea. Cu multe produse,
mai scumpe decat aici, dar si cu multi cumparatori(!?). Intreb un stocker
daca se vinde marfa. Raspunsul este afirmativ. Cat castigi pe luna? 5
mil.+ bonuri de masa, de 1-2mil. Cu acesti bani, lucratorul din magazin se
uita la produsele respective. El nu le poate cumpara. Dar patronul
prospera.
Un stocker in Germania, zice interlocutorul meu, e platit cu mult mai
bine. Ceea ce e fals. Si acolo e putin. Dar imigrantul roman strange bani,
privandu-se de multe alte lucruri. Am cumparat ciocolata Poiana, vin de
Murfatlar, si niste malai. Nici multumesc, nici « have a good day » la
casierie. Nicio fata impodobita de acel zambet cu care te intampina
obligatoriu vanzatorii din alte parti. Si nici cei 3 banuti rest pe care
trebuia sa-i primesc. Bine ca si eu am ramas dator la CEC cu 10 banuti,
pentru ca n-avea sa-mi dea restul 90. La brutarie nu se foloseste manusa.
Dar, chiar cand se foloseste, se numara banii in mana cu manusa.
Am vizitat si centrul orasului Craiova. Frumos. Fara semnul exclamarii.
Prea contrastant cu restul orasului si cu realitatea. O oaza de lumina,
muzica si liniste, intr-un oras, intr-o lume bulversata de atata violenta.
Intr-o seara am vazut fantana cantatoare.
Jocul de lumini si muzica buna te imbiau la dans. Nimeni nu dansa insa.
Intr-un oras in care reclamele sunt scrise, si afara si in magazine, numai
in engleza(!).
Mergem si la tara. Acum au separat printr-o banda metalica cele 4 benzi
spre Severin. Pe banda de refugiu circula inca vehicule cu « un cal putere
». Combinatul chimic de la Isalnita polueaza si acum atmosfera. Musculite
albicioase, minuscule se aseaza pe haine, iti intra in ochi, pe nas, si in
gura. La iesirea din oras, spre Isalnita, iti taie respiratia un miros
puturos. Dar suntem in UE. Peste tot se inalta vile, in ciuda preturilor
exorbitante. Masini de lux pretutindeni. Oameni, cu putere mica de
cumparare, au totusi bani. Au chiar curajul sa-si cumpere masini noi,
relativ scumpe. Din ce bani si cum, nimeni nu se intreaba.
Doua saptamani au trecut repede. Am plecat tot intr-o duminica, dar
dimineata.
Soseaua libera. Oprim la un popas privat. Avea si… privata. Cu WC turcesc.
Curgea si apa. Nu am cumparat nimic de la micul magazin. Ceva ma oprea. In
spate se vedea o vila imensa. Asta parea sa spuna ca ii mergea bine
proprietarului popasului respectiv. Plecam. Pe marginea soselei, bine
marcata, scria : »Viata are prioritate ! ». Cata demagogie! Pentru a ne
proteja de o eventuala derapare, de a nu cadea intr-un imens sant, in loc
de parapet, era o linie continua de 10 la minus 10 mm inaltime! Intram in
autostrada. O portiune in lucru. Ochim o groapa. Si dam in ea. Ca orice
destept! Scapam teferi. Luam din nou centura. Niciun semn spre Otopeni. Ba
nu. Pe o borna kilometrica, din alte timpuri, scria : Otopeni, 4 km. Era
pe cand se vedea, de acolo, turnul de control de la aeroport. Gresim de
doua ori. Ne ghidam dupa avioane. Ajungem in sfarsit la timp. La plecare,
ne intampina un personal mai zambitor decat la venire. Dar foarte exigent.
Ne-a intrebat, printre altele, unde au dormit bagajele. Era personalul de
bord.
Un doctor, vechi prieten, ne spune ce buni si destepti sunt doctorii
romani din strainatate. Nu scapam de acea mandrie, poate, cateodata
indreptatita, pe care insa unele jurnale romanesti o popularizeaza din
plin, cu o reminscenta « nemasurata mandrie ».
Nu am avut timp sa privesc la televiziune. Retin totusi o emisiune cu
Liiceanu, Juvara si Plesu. Pardon! Cu Domnii : Liiceanu, Juvara si…,
Pardon! Cu Domnul Liiceanu, cu D-l Juvara, si cu D-l Plesu…. Despre «
Politete ». Retin din acea emisiune una dintre definitiile politetii, pe
care o redau in traducere proprie :
Politetea este limita dintre ordine si dezordine.
Din politete pentru Dvs., dragi cititori, ma opresc aici cu povestile
mele, din mica mea vacanta anuala petrecuta in Tara, spuse cu intentia, si
din dorinta, de a se indrepta , macar un pic, unele dintre lucruri, chiar
daca, in aparenta, acestea sunt de mica importanta. De-ar fi numai
astea!
Love to You all,
Ion Cotoi, Massapequa, NY
|