Am fost pe-acasa. Acest “pe-acasa” imi lipseste mult aici. Primul contact cu acest « acasa » a fost  promitator. Pe aeroprt ne intampina niste muncitori care, spre deosebire de altadata, ne imping niste carucioare goale, pentru bagaje. Apoi asteptam, cam mult, pentru sosirea bagajelor. Unele dintre ele sunt chiar deteriorate. Nu se stie unde s-a intamplat. Pe Kennedy sau pe Otopeni. Mergem mai departe. Sus scria, cam asa ceva: Aici se prezinta pasapoarte din UE. M-am intrebat cu voce tare, noi unde mergem. Un tinerel amabil mi-a spus cu legitima mandrie : « Dar, stiti, noi suntem in UE! De la 1 ian. »

Nu l-am contrazis. Aveam  sa ma conving, dupa, ce inseamna acest lucru. Am prezentat pasaportul american. Niciun zambet, nici bine ati venit. Cu un gest-asa mi s-a parut mie atunci-mi se impinge pasaportul, imprimandu-i o viteza mai mare decat era nevoie. Pe Kennedy, Noel ne-a zambit si ne-a urat : “ Have a good trip”. Asta la toti, nu numai mie. Afara ne asteapta nepotul. Mergem in parcare. Ne urcam in masina, facem doi pasi. Ne dam jos ca sa platim, pentru ca, apoi, sa putem iesi. Nu-i nimic, zic eu. Suntem deja in UE. Intram in trafic. Alegem centura. Circulatie destul de mare pentru o zi de duminica dupa amiaza. Nu sunt semne prin care sa aflam directia spre care doream sa mergem. De-ar lipsi numai astea! Cate un sofer amabil, care ne vede in incurcatura, ne ajuta pe la intersectii. Semne bune de civilizatie rutiera. Dar putine. Cu greu intram pe autostrada Bucuresti-Pitesti. Pista de lansare este scurta si ingusta. Mai ales pentru vitezele cu care se circula pe aceasta asa-zisa autostrada. In fata noastra o autodepanatoare. Cu viteza legala, de110km la ora, trecem pe banda a doua. Revenim  pe prima banda. Cand un BMW, gri-metalizat, SB-22-…., ne face coada de peste, mai inainteaza putin si franeaza. Repeta inca o data figura. Dupa care, intra in statia de benzina OMV. S-a suparat pe noi, probabil, ca nu am mers mai repede decat 110, iar el, cred eu, era in intarziere la benzina. Nepotul meu, mecanic de meserie, a avut prezenta de spirit  si a reusit sa evite coliziunea sau rasturnarea, ciupind usor frana. Mergem mai departe. Unul se tinea de bicicleta si uda, cu lichidul propriu, acostamentul autostrazii. Altii, mai pudici, din lipsa de parcari amenajate, s-au oprit la o padurice, pe care o foloseau drept adapost. Pentru stiti dvs. ce.

 Ajungem la iesirea din autostrada, la Pitesti.  N-am vazut asa ceva nicaieri in lume. Stam la rand si vedem ce se intampla. Nu se respecta nimic. Unul,cu un 4 x4, enervat, face stanga spre Craiova, prin dreapta celui din stanga sa, care astepta sa faca si el tot stanga, dar spre Pitesti, care, la randu-i, taie calea celor care veneau dinspre Bucuresti, care, intrand in intersectie, ii blocheaza pe cei dinspre Pitesti, care, furiosi si ei, claxoneaza tare si lung. Dar, cei care ar trebui sa vaza, nu aud. N-am vazut niciun echpaj de politie. Nici pe autostrada, si nici in aceasta intersectie. Dar nici semafoare. Nici aici, si nici in intersectia urmatoare, si nici in multe alte parti, unde s-ar fi impus existenta lor. Dar, suntem in UE. Pe drum, ruland cu viteza legala, toata lumea ne depaseste. Inclusiv o batrana Dacie din care flutura o fusta prinsa in usa, pe-afara. Nu putem opri nicaieri. Se mai zareste, ici-colo, cate un “P” sau “Parcare”. Dar numai cu numele. Ajungem Dacia cu fusta  fluturand, in Bals, unde opreste pentru a lua alti pasageri, care faceau cu mana, zicand: “Ia-ma, nene, si pe mine! »

Ajungem in orasul Craiova. Unde stam doua saptamani.
Ne intalnim rand-pe-rand cu vecinii de apartament, de bloc, cu fratii, cu sora, cu nepotii nostri si copiii lor, cu prieteni, cunoscutinte, cu fosti colegi etc. Impartim cadouri, mici atentii tuturor, potrivit cu puterea noastra de cumparare, dar nepotrivit cu pretentiile unora, privitor la brandul cadourilor. Aici, in ciuda lipsei banului, se poarta « marca ». Si la imbracaminte, si la masina, si in casa. Saraci(?), dar fudui!
Celulare au toti(?!). Zic ei ca nu e scump.

Mergem la doctor, ca de obicei. Scump pentru omul de rand. Pentru pensionari si mai scump. In tramvai ploua. Doi pensionari discuta despre marirea pensiilor. Ei, alesii, ziceau pensionarii, au marit bugetul parlamentului cu 30%, pentru a face lux. Dar pensiile numai cu cateva procente, pentru ca nu sunt bani. Mergem si in supermarketul « Real ». Ireal de frumos inauntru, in comparatie cu realitatea. Cu multe produse, mai scumpe decat aici, dar si cu multi cumparatori(!?). Intreb un stocker daca se vinde marfa. Raspunsul este afirmativ. Cat castigi pe luna? 5 mil.+ bonuri de masa, de 1-2mil. Cu acesti bani, lucratorul din magazin se uita la produsele respective. El nu le poate cumpara. Dar patronul prospera.

Un stocker in Germania, zice interlocutorul meu, e platit cu mult mai bine. Ceea ce e fals. Si acolo e putin. Dar imigrantul roman strange bani, privandu-se de multe alte lucruri.  Am cumparat ciocolata Poiana, vin de Murfatlar, si niste malai. Nici multumesc, nici « have a good day » la casierie. Nicio fata impodobita de acel zambet cu care te intampina obligatoriu vanzatorii din alte parti. Si nici cei 3 banuti rest pe care trebuia sa-i primesc. Bine ca si eu am ramas dator la CEC cu 10 banuti, pentru ca n-avea sa-mi dea restul 90. La brutarie nu se foloseste manusa. Dar, chiar cand se foloseste, se numara banii in mana cu manusa.
Am vizitat si centrul orasului Craiova. Frumos. Fara semnul exclamarii. Prea contrastant cu restul orasului si cu realitatea. O oaza de lumina, muzica si liniste, intr-un oras, intr-o lume bulversata de atata violenta. Intr-o seara am vazut fantana cantatoare.
Jocul de lumini si muzica buna te imbiau la dans. Nimeni nu dansa insa. Intr-un oras in care reclamele sunt scrise, si afara si in magazine, numai in engleza(!).

Mergem si la tara. Acum au separat printr-o banda metalica cele 4 benzi spre Severin. Pe banda de refugiu circula inca vehicule cu « un cal putere ». Combinatul chimic de la Isalnita polueaza si acum atmosfera. Musculite albicioase, minuscule se aseaza pe haine, iti intra in ochi, pe nas, si in gura. La iesirea din oras, spre Isalnita, iti taie respiratia un miros puturos. Dar suntem in UE. Peste tot se inalta vile, in ciuda preturilor exorbitante. Masini de lux pretutindeni. Oameni, cu putere mica de cumparare, au totusi bani. Au chiar curajul sa-si cumpere masini noi, relativ scumpe. Din ce bani si cum, nimeni nu se intreaba.
Doua saptamani au trecut repede. Am plecat tot intr-o duminica, dar dimineata.

Soseaua libera. Oprim la un popas privat. Avea si… privata. Cu WC turcesc. Curgea si apa. Nu am cumparat nimic de la micul magazin. Ceva ma oprea. In spate se vedea o vila imensa. Asta parea sa spuna ca ii mergea bine proprietarului popasului respectiv. Plecam. Pe marginea soselei, bine marcata, scria : »Viata are prioritate ! ». Cata demagogie! Pentru a ne proteja de o eventuala derapare, de a nu cadea intr-un imens sant, in loc de parapet, era o linie continua de 10 la minus 10 mm inaltime! Intram in autostrada. O portiune in lucru. Ochim o groapa. Si dam in ea. Ca orice destept! Scapam teferi. Luam din nou centura. Niciun semn spre Otopeni. Ba nu. Pe o borna kilometrica, din alte timpuri, scria : Otopeni, 4 km. Era pe cand se vedea, de acolo, turnul de control de la aeroport.  Gresim de doua ori. Ne ghidam dupa avioane. Ajungem in sfarsit la timp. La plecare, ne intampina un personal mai zambitor decat la venire. Dar foarte exigent. Ne-a intrebat, printre altele, unde au dormit bagajele. Era personalul de bord.

 Un doctor, vechi prieten, ne spune ce buni si destepti sunt doctorii romani din strainatate. Nu scapam de acea mandrie, poate, cateodata indreptatita, pe care insa unele jurnale romanesti o popularizeaza din plin, cu o reminscenta « nemasurata mandrie ».
Nu am avut timp sa privesc la televiziune. Retin totusi o emisiune cu Liiceanu, Juvara si Plesu. Pardon! Cu Domnii : Liiceanu, Juvara si…, Pardon! Cu Domnul Liiceanu, cu D-l Juvara, si cu D-l Plesu…. Despre « Politete ».  Retin din acea emisiune una dintre definitiile politetii, pe care o redau in traducere proprie :
Politetea este limita dintre ordine si dezordine.

Din politete pentru Dvs., dragi cititori, ma opresc aici cu povestile mele, din mica mea vacanta anuala petrecuta in Tara, spuse cu intentia, si din dorinta, de a se indrepta , macar un pic, unele dintre lucruri, chiar daca, in aparenta, acestea sunt de mica importanta. De-ar fi numai astea!
                                                 Love to You all,
                                                 Ion Cotoi, Massapequa, NY