1.

Una dintre cele mai mari plăceri ale adevăratului matematician şi/sau fizician-matematician, este descoperirea "singularităţilor". Acestea îi provoacă un fior, aşi spune, "orgiastic" (i.e. dionisiac [1] si nu apolinic [2]). Dionisiacul - in acest caz - tine de intuiţia matematica a stabilirii premiselor (citeşte: axiomelor) unei teorii si nu de logica apolinica a demonstraţiei (cum susţine Intuiţionismul [3]). O adevărată revărsare de adrenalină spre creier - am zice astăzi - sau o ridicare instantanee a şarpelui (energetic) Kundalini din chakra "Muladhara" (care se găseşte între organele sexuale şi anus), până în "Sahasrara" (care se află în creştet), cum afirmă Tantrismul.

"Inversarea timpului" în diversele puncte privilegiate (singulare) ale "Spaţio-Temporalităţii" einsteiniene a "Conului de lumină" , combinată cu "descrierea" matematică prin "Twistorii" lui Roger Penrouse [4], este un exemplu excelent de "orgasm" al unui fizico-matematician de marcă. In cadru caruia, "Timpul" merge spre viitor dar se şi întoarce în trecut.

2.

"Evidenţa", in cadrul unei demonstraţii matematice - alt tip de "orgasm" în jurul unei singularităţi" - este cel mai greu de "demonstrat". Si, de fapt, ea nu este, de loc, demonstrabilă. Cu toate ca, in cadrul unei perfecte, sofisticate şi îndelungi demonstraţii matematice, te trezeşti cu o sintagmă standard 'este evident ca…', care marchează un alt "orgasm" (simultan al matematicianului "pur" emiţător şi al matematicianului - tot "pur" - receptor). "Orgasm" care, de fiecare data este altul, inimitabil, unic (ca si cel ce apare atunci când sunt găsite axiomele unei teorii) . Care se ascunde sub aceiaşi formula standard: 'este evident ca…'. Apoi, demonstraţia îşi reia cursul (monoton), apolinic care se încheie, invariabil, cu Q.E,D.

3.

"Banalitatea", in matematica, nu are nimic de-a face cu "Evidenta". Prima este catalogatã, întotdeauna, drept "trivială" (i.e. o "trivialitate" de genul 'cine este tâmpit şi nu înţelege, e treaba lui' - ca sa nu mă exprim eufemistic)

4.

Când avem de-a face cu un poet-matematician, ca în cazul lui Ion Barbu, de exemplu (dar exemplele se pot înmulţi: Omar Kaim, Lewis Caroll şi alţii), nu apar diferenţe notabile faţă de cele expuse anterior. Pentru că, luând exemplul lui Ion Barbu, acesta ajunge la "singularitatea singularităţilor" de unde toate încep: un "Bing-Bang" cosmico-matematico-poetic. Şi din care "ţâşneşte" dimensiune unui nou univers, în expansiune infinită: UNIVERSUL POEZIEI: 'Un gând adus de raze şi curbură / (Fii aurul. Irecuzabil greu!) / Extremele cămărilor de bură / Mirat le începea, în Dumnezeu'; sau: 'Ar trebui un cântec încăpător, precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; / Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.'; sau, încă: 'Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin trunghi tăiat spre lume?'. Univers al Poeziei din care autorul dispare pur şi simplu. Sau se ascunde ca şi Divinitatea care EXISTĂ dar nu ştim de unde s-o luăm. Jucându-se cu noi. Ştergându-şi urmele de pe nisipul deşertului din-naintea Creaţiei.

5.

Altfel procedează însă un Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc /…./dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…'. El nu mai este nici apolinic şi nici dionisiac. Este, pur şi simplu, un sacerdot. Care te conduce, prin harul său, până în vârful tainic al turlei unei biserici şi ACOLO te lasă singur să ai REVELAŢIA; dacă eşti în stare; dacă nu, nu!

6.

Atât Barbu cât şi Blaga sunt Postmoderni. Cât despre postmodernişti…

7.

Daca in matematica şi fizica "pure" "banalitatea triviala" devine, prin descifrarea exprimata a sub-textului, o "vulgaritate", intr-un fel, acelaşi lucru se întâmplă - e adevărat, cu nişte excepţii notabile - şi cu postmodernismul. Cu deosebirea ca aici, de multe, foarte multe ori, desi se emit "banalităţi triviale", se găsesc suficienţi cititori care rămân cu "gura căscată"! Deoarece prea adesea se uită că, în artă, de fapt nu contează "ce spui" ci "cum spui". Ca în situaţia următoare.

8.

Ci că într-un compartiment de tren cu navetişti se suie cineva care nu era din gaşca lor. Navetiştii, încep să spună câte un număr. De exemplu, '5' - râsete, '23' - râsete prelungite, '14' , râsete isterice, etc., etc., etc.. Individul nostru, interzis, (trezindu-se din "interzicere") îl întreabă pe cel de alături (care făcea parte din gaşcă): 'De ce rade lumea când se spune cate o cifra?' 'Pai, noi ăştia, navetiştii, ne cunoaştem atât de bine şi spunem, în fiecare zi, aceleaşi bancuri încât, ca să nu mai lungim vorba, le-am numerotat şi spunem numai numărul bancului!'. Individul, străin de gaşcă, bagă la cap şi se apucă şi el sa se afle-n treabă spunând: '7!' - pauză; mai încearcă o data: '12!' - la fel. 'Asculta dom'le, numerele astea de le-am zis, nu sunt pe lista voastră de bancuri?' 'Ba da!' 'Şi atunci, de ce nu râdeţi?!' 'Ei, problema nu e numai sa spui un banc, ci şi cum îl spui!'. 

9. 

Chiar şi atunci când ştii "cum să spui" ceva în postmodernism, manierismul ciclării în jurul NIMICULUI a devenit, totuşi, o "banalitate trivială".

___________________
[1] Cf. Nietzsche: 'Naşterea tragediei din spiritul muzicii', 1872.

[2] Cf. Nietzsche, op. cit.

[3] Cf., de exemplu, Oskar Becker, 'Grunndlagen der mathematik' , 1963 sau Anton Dumitriu, 'Istoria logicii', 1969, etc.

[4] Roger Penrouse, 'On the Origins of Twistor Theory',

 www.lucs.lu.se/People/David.de.Leon/Papers/LUCS58.html