“Cine nu are caracter, trebuie să aibă măcar metodă”      (Albert Camus)                      

             Exista doua tentatii diametral opuse de a exagera cu privire la rostul METODOLOGIEI : universalizarea si specificarea. In  sens larg metodologia reprezinta, asa cum arata chiar denumirea ei, teoria metodei. Cu alte cuvinte, ofera o stiinta integrala a metodelor ca parte a logicii, cautand sa afle cele mai bune moduri de a elabora problemele, independent de cercetarea directa a solutiilor respective. (R.Caude). Dar intr-un sens mai restrans , metodologia desemneaza ansamblul metodelor de cercetare utilizate intr-o anumita stiinta. Adica o clasificare, tipologie, cu modul de intrebuintare si procedeul pentru descoperirea metodelor particulare (A.A.Moles). In primul caz avem studiul general al metodei in anumite domenii de cercetare: matematica, stiinte ale naturii , psihologie, istorie etc. Este tentant sa presupunem ca exista o modalitate corecta de   cercetare, garantata logic , pentru a gasi adevarul. In al doilea caz, sarcina modesta a metodologiei este cercetarea metodelor care sunt adoptate de fapt in diferite stadii istorice ale cercetarii  in  domenii   distincte.  Aici  scopul  nu  este  atat  criticarea,  cat sistematizarea presupozitiilor unui anumit domeniu intr-un  moment determinant. Vom pleda pentru o pozitie intermediara , in care studiul metodei are in vedere procedee si obiective ale unei discipline particulare , angajand in cercetare modul de organizare a respectivei discipline. Atunci, rolul epistemologului (filozofului) unei discipline stiintifice este sa evidentieze trasaturi ale metodei corecte si sa permita indepartarea contrafacerilor … Ceea ce nu  inseamna  de loc acordarea unui credit total posibilitatii existentei unei doctrine a priori , adica a unui punct de vedere dincolo de cel admis  de savantii care lucreaza efectiv in domeniul respectiv . Totusi , disputele metodologice locale din interiorul comunitatilor de cercetatori asupra unui fenomen, datorita existentei unor abordari diferite pot beneficia de un arbitraj al logicii si epistemologiei (filosofiei) .  

             Admitem un entuziasm limitat in privinta “naturalistilor, care considera activitatea filosofiei ca fiind in continuarea celei stiintifice , diferentiate doar prin natura abstracta a problemelor si a subiectului sau (organizare si prcedee). Luam in consideratie tentatia spontana a filosofilor de a lua ca model paradigme de succes  ale timpului, din matematica , fizica , neurologie , lingvistica , istorie etc.

Da, metodele constau in crearea , dinamizarea sau promovarea unor sisteme, organizand etapele unor actiuni comparabile cu ceea ce sunt structurile in planul existentei. Pe scurt, metoda poate fi constatativa, a posteriori, sau normativa , a priori.    

            In cadrul seminariilor  se propun aplicatii ce ilustreaza variatele tipuri de metode cunoscute : metoda maieutica, metoda indoielii, metoda inductiei, metoda ipotetico-deductiva , metoda logistica, metoda axiomatica, metoda diagonalei etc.  

                                                      I

O modalitate de a masura gama varietatilor de metoda consta in mentionarea contributiilor majore disparate. Se stie ca Descartes a impus noua conceptie geometrica si mecanica – a unui Copernic , Galilei , Kepler , Harvey – drept norma a pozitivitatii stiintifice. Astfel, s-a ridicat impotriva harababurii scolastice acumulate de secole. Peste alte secole, H.G. Gadamer abordeaza problema adevarului dintr-o perspectiva non-stiintifica.

 Intr-adevar , pe cand gandirea moderna , orientata scientist pretinde ca garantia adevarului se intemeiaza doar pe metoda stiintifica , Gadamer a incercat sa arate ca aceasta experienta poate fi realizata pornind de la arta. Analiza experientei revelarii adevarului prin arta permite sa se descopere un model ce dobandeste valoare pentru intrega experienta istorica…

        Pentru unii autori aceasta dihotomie (stiinta – arta) reprezinta o opozitie de netrecut , o contradictie chiar, asa cum argumenteaza O.Becker: Heidegger a lansat candva butada ca matematica nu este deloc mai stricta, ci doar mai stramta ca istoria sau filosofia.

Deoarece matematicianul trebuie sa plateasca izolarea sa distinsa in fata sensurilor valorice , “neutralitatea” sa , cu o saracire a “existentei”sale . Astfel ramane strain in fata existentei vii. Acest  fel de cunoastere nu ofera acea “intelegere prin intermediul trairii interioare”, a substitutiei spirituale care, in anumite cazuri favorabile , este totusi posibila in domeniile pe care le studiaza “stiintele spiritului “ (opuse naturalistilor).

         Pentru alti autori , dihotomia este considerata ca o  complementaritate, o diferenta de grad si nicidecum de natura. Astfel, Dave West subliniaza : separatia dintre formalisti si hermeneuti aparuta   in stiinta calculatoarelor si ingineria programelor este reala si fundamentala , dar de aici nu decurge ca pozitiile lor sunt in mod inevitabil antagoniste. Nu este necesar ca una dintre parti sa castige acum sau in viitor pe seama celeilalte. Asadar, cele doua abordari trebuie sa fie si pot fi complementare , cu conditia ca atat partile tari, cat si partile slabe, ale fiecareia sa fie recunoscute ca atare si sa se incerce un efort concertat catre integrarea lor.

        Dualismul metodelor si, prin extindere , pluralismul  imbie la aceceptarea unei doctrine a tolerantei si intrajutorarii. Dupa cum scrie Oscar Becker: “tocmai acolo unde procedeul interpretativ , hermeneutic, esueaza , tocmai acolo vine gandirea matematica in ajutor , ingaduind iesirea din impas “(p. 180, “Maretia si limitele gandirii matematice “, Ed. St .1968).

        Dupa jumatatea secolului trecut , datorita unei noi unelte intelectuale , calculatorul electronic, savantii au abordat problema cunoasterii si a proceselor ei in cadrul asa numitelor stiinte ale cognitiei . Unii cercetatori au sperat sa obtina o stiinta multifunctionala prin corelarea I.A ., a neurostiintelor , a psihologiei cognitive , a lingvisticii cognitive si a filosofiei mentalului. Alti cercetatori au asemanat nucleul stiintelor cognitive cu o nebuloasa in expansiune permanenta si mentionam dintre primele discipline care s-au asociat celor cinci deja numite : pedagogia cognitiva, antropologia cognitiva , sociologia cognitiei. Prima categorie de cercetatori au sperat sa rapeasca inteligenta, cunoasterea , procesele de rationare  sau de percepere , din preocuparile filosofiei traditionale. Dar aceasta  intoleranta a dat gres , pe de o parte, filosofia, desi remaniata ramane in centrul stiintelor cognitive, iar mult sperata unica Stiinta a cognitiei lasa locul unei grupari tinuta laolalta de interesul  comun si de utilizarea calculatorului (model si simulator).

            Efortul savantilor  in acest domeniu este interdisciplinar si oricum multidisciplinar. Munca in echipe integreaza cercetatori din stiintele     mentionate mai sus si din altele cointeresate sa-si compare rezultatele ce pun in opera metodologii diverse . In lipsa unei posibilitati de coordonare ferma, s-a spus ca stiintele cognitiei sunt legate prin relatii asemanatoare celor specifice intre membrii unei pensiuni de familie (toleranta reciproca). 

                                                          II

             Problematica metodei poate fi rezumata imaginand doua axe conventionale : una verticala (minte-creier) si alta orizontala (gandire – logica). Intr-adevar , pentru prima axa s-a propus o metoda a separatiei: sa lasam mintea deoparte ca sa studiem creierul sau dimpotriva sa lasam creierul deoparte spre a studia  mintea… Pentru axa secunda s-a admis ca metoda unificarea, mai bine zis reductia , daca s-ar putea decide care primeaza. Oare gandirea oglindeste logica sau de fapt logica reflecta gandirea?

             Oricum ar fi trebuit evidentiate in context lumea (obiect – cauzalitate), eul (subiect-intentionalitate ) si limbajul (cod-semnificare ).

Cum sunt legate domeniile, indeosebi stiintele naturii de studiul omului, aflam de la G.H . von Wright: “preocupat sa apere punctul de vedere potrivit caruia actiunile umane nu pot avea cauze “.Acela care afirma si acela care contesta ca actiunile pot avea cauze , desigur ca asimileaza sau leaga cele doua idei in mod diferit  cu alte concepte.  Cu alte cuvinte, subliniaza von Wright: “cauzalistul si actionalistul impletesc in mod diferit tesatura conceptuala prin care ei vad lumea – si prin urmare ei vad lumea in mod diferit “ (fiecare in felul sau).

            De altfel, cum a observat Michel-Pierre Haroche: “Functia transcendentala a subiectului, aceasta  exterioritate radicala in raport cu domeniul de obiecte gandite, il presupune pe celalalt , ca garant al ordinii simbolice si juridice , constitutiv pentru domeniul discutat si fundamentat a priori, al oricarei obiectivitati conceptibile “(p.27, “Poate fi depasit dualismul?”, 2001). Cunoscutul psihiatru  insista ca obiectele gandirii nu sunt halucinatia (chiar adevarata ) a unui subiect solipsist, deoarece ele sunt pentru altul inainte de  a fi pentru mine, iar cele doua momente nu reprezinta decat unul si acelasi lucru. Husserl insusi scria :”Subiectivitatea transcendentala este intersubiectivitate “…

            Relatia verticala , minte-creier , a fost bine carcaterizata   prin considerarea stiintei la persoana I-a (eu) in contrast cu stiinta la persoana a III-a. Relatia focalizeaza astazi intreresul   stiintelor aplicate cognitiei. Aceste discipline ofera un exemplu convingator de abordare pluralista a temei predilecte (cunoastere, constiinta etc.). Relatia pe care am numit-o orizontala , intre gandire si logica , poate fi evidentiata in tensiunea dintre intuitie si formalizare. Este ilustrativa in acest sens dihotomia dintre inductiv (nesigur) si deductiv (sigur).

           Importanta rationamentului inductiv se recunoaste in faptul esential ca, in afara exceptiilor banale , evenimentele si fenomenele din natura sunt prea variate , prea numeroase sau prea intinse (raspandite) si astfel prea inaccesibile pentru a permite observatii complete.

            Extinzand domeniul discutiei am putea face comparatia cu estetica, unde se pune  problema relatiei intre  frumosul natural si cel artistic.Kant scria ca pare frumos in natura ceea  ce aminteste arta si invers place in arta ceea ce pare natural. Lucian Blaga nu admite transponibilitatea intre cele doua tipuri de frumos . Dar Oscar Wilde ofera o solutie prin cuantificare : viata imita arta mai mult decat imita arta viata … In mod similar , avem un cerc , o reluare a procesului ce  leaga inductia si deductia , respectiv statistica si calculul probabilitatilor. Cu alte cuvinte , statistica matematica, utilizand la fiecare pas rezultatele si rationamentele   teoriei probabilitatilor , extrage concluzii din  selectii si permite sa se faca planificari ale unor experimente. Warren  Weaver a subliniat :”teoria probabilitatlor porneste de la populatie la selectii , iar statistica – de la selectii la populatie”.(Doamna  Sansa, Ed.St.1969,p.247).

              Nu se stie cine ofera si cine primeste, daca noi crestem, evoluam, impreuna in procesul care imbina invatarea cu creatia.

             A face selectii  nu este numai comod, deseori este chiar singurul mod al abordarii problemelor . Asadar, modul de variatie nu depinde doar de populatia din care se face selectia ; el depinde sensibil si de modul in care se face selectia. De altfel, scopul central pentru teoriile referitoare la planificarea experimentelor este de a maximiza, pentru un effort experimental dat , cantitatea de informatie care poate fi obtinuta si gradul de incredere in aceasta informatie.

             Relatia verticala   , exprimand eterogenitatea termenilor minte si creier, a generat paradoxul neurostiintelor , dar poate fi aplanata din  perspectiva unei noi stiinte “la persoana a II-a “ (tu sau voi) . Se pare ca ceva din natura constiintei necesita prezenta “altuia”,ca subiect capabil sa recunoasca existenta mea. Cu alte cuvinte, cand”eu” traiesc sentimentul ca existenta mea este traita de tine, se intampla ca experienta   pe care o am eu referitor la mine – si la tine – este profund imbogatita si transformata. Cum a argumentat Christian de Quincey, “Dincolo de punctul de vedere al personei I-a si a III-a , o stiinta globala (holistica) a constiintei va trebui sa dezvolte si sa includa perspectivele si metodologiile persoanei a II-a – adica abordarea ce recunoaste constiinta ca un proces trait , creativ, implicand atat relatii interpersonale , cat si o experienta intersubiectiva” (p. 172, Constiinta – ultima frontiera , 2001).

              Pe de alta parte , relatia dintre gandire si logica reprezinta o dilema pentru psiholog (Jean Piaget) . Dilema dispare daca privim acesti termeni in corelatie temporala: si geniile invata de la inaintasi, iar tinerii cu disponibilitati creatoare pot innoi disciplina logica prin exercitiul gandirii personale. Astfel ca pentru omul de rand, obisnuit, gandirea imita logica

(de scoala) , dar pentru geniul creator logica imita gandirea inzestrata.

Orice metoda are doua dimensiuni implicite: scenariul si pariul.

Afirmand ca istoria stiintelor e un bun remediu contra dogmatismului, Lucian Blaga sublinia dimensiunea de pariu a oricarei cercetari.

Hegel admitea ca metoda este spiritul  intregului, o anticipare a obiectului de studiu , deci un scenariu pentru cercetare.

              Scriind ca istoria omenirii ii apare ca un singur om ce invata mereu, Pascal atragea atentia asupra istoricitatii metodelor. Avand in vedere toate acestea , nu s-ar putea vorbi , de fiecare data , mai curand despre o pseudometodologie, decat despre un tratat despre metoda? Altfel, am fi expusi la o ipostaziere a metodei, oricare ar fi aceasta, adica am fi inclinati sa ajungem lipsiti de umor , ca dictatorii.

                 Nu scria Nietzsche despre supraom ca, in cazul lui, creatia devine legislatie, iar vointa lui de adevar este vointa de putere? Oare nu avem prin aceasta legislatie un scenariu pentru viata sociala, iar vointa de putere nu pariaza pe individualitate ? 

III

              Filosofia stiintelor de granita in consens cu metamorfoza spiritului din “Asa grait-a Zarathustra’, exploateaza resursele adverbului BA .. .

             Friedrich Nietzsche a incercat sa intereseze un public universal folosind parabole, infatisate sub pecetea simbolului. Discursurile lui Zarathustra evoca cele trei metamorfoze : a camilei care primeste  mostenirea trecutului, a leului care o distruge in prezent si a copilului care creeaza noi realitati. Asimilam aici comentariul lui Noica. BA desfiinteaza punand prea mult, adica venind cu posibilul asupra realului (camila), si cum sa nu-i fie lesne lui BA sa se opuna (leul), daca vrea, iar altadata, sa puna tot  ce vrea (copilul)? Amintim, in rezumat, parabola lui Nietzsche despre cele trei metamorfoze ale spiritului .”Ce-i greu de purtat?  se-ntreaba  spiritul devenit animal de rand, si-ngenuncheaza , ca o camila care cere sa i se puna o povara”. ”In a doua metamorfoza spiritul devine leu… Sa creeze noi valori nici leul nu-i in stare ; el poate insa sa se intreaca pe sine , fiind in stare de libertatea de a creia valori, cu forta sa”. “Dar de ce ar trebui ca leul sa devina copil? Fiindca orice copil este nevinovatie si uitare, nou inceput , joc, cauza dintai si sfanta afirmare “ (p.27-28)

              Savantul de granita este COPIL in masura in care viseaza lumea in dorinta de a o cunoaste , dar este LEU in hotararea de a da noi legi , reguli si hotare … ar spune Nietzsche. Povara conservarii, reconsiderarii si  recombinarii datelor si ideilor existente , inclusiv ca teorii, are rost major si astfel munca celor deprinsi cu povara, nu trebuie dispretuita , CAMILA fiind inca utila.

            In caeste conditii, se poate spune despre cercetatorii din stiintele de granita , ca poseda o constiinta hipertrofiata. Ca   unitate functionala suprema, constiinta savantilor de granita presupune simultan spontaneitate, adica initiativa, activitate sustinuta , deci constructiva, si capacitate de sinteza, respectiv de hibridare sau recombinare . Acesti indrazneti pionieri ai gandului si hotarati constructori de noi teorii, au atentia indreptata  neabatut spre interactiuni multiple cu domenii mai mult sau mai putin invecinate… 

CONTINUTUL TEMATIC 

1.  Stiinta sau cercetare? Stiinta si imaginea ei despre lume. Specificul  si  structura cunoasterii stiintifice : Clasica, moderna si contemporana.           

2.  Modelul clasic al stiintei . Empirismul si problema inductiei . Relatia dintre  teorie si experienta .Metoda si metodologie.

3.   Cercetarea cauzala si cunoasterea generalului ca structuri si legi ale naturii. Principii si perceptii structurale.                                                        

4.    Intemeierea stiintei moderne . Teoria cunoasterii si teoria stiintei , structuri si relatii sau forme si idei.                                                                

5.    Schita unei stiinte universale , acordul dintre structurile gandirii si ale realitatii. Formal  si  transcendent. 

6.    Rationalismul critic si renuntarea la modelul intemeierii in stiinta. Falsificationismul sau modelul ipotetico-deductiv al stiintei.                       

7.   Relatia dintre planul empiric si cel teoretic :  presupozitiile ontologice ale teoriei.  Dinamica teoriilor.

8.    Teoriile stiintifice bazate pe experienta – prezentare standard . Conceptul relativizat al observabilitatii : teorii  acceptate si teorii in discutie.

9.     Propozitii teoretice, interpretative  si empirice. Critica metodologica.   

10.   Perspectiva holista in teoria stiintei. Teza Duhem – Quine . Reteaua ipotezelor si testarea. 

11.  Perspectiva istorica in teoria stiintei. Starea normala si schimbarea paradigmei. Starea preparadigmatica si modelul- paradigma al stiintei.        

12.   Legi ale naturii si reguli sociale. Baza normativa pentru critica si intemeieri mai slabe.

13.   Stiintele naturii si stiintele sociale . Gandirea dihotomica si principiul medierii. Noua alianta. 

14.   Stiinta la persoana a III – a (explicatie ) , stiinta la  persoana I-a (intelegere)  si stiinta la persoana  a II-a  ( interactiune).

B I B L I O G R A F I E 

O. Becker, MARETIA  SI LIMITELE GANDIRII MATEMATICE, ED.ST. 1968

L.Blaga, EXPERIMENTUL SI SPIRITUL MATEMATIC, 1969 Ed. St.

W.WEAVER, Doamna Sansa, Ed. St. 1969

Bary  Commoner, Cercul care se inchide, Ed.Polit; 1980

I.PRIGOGINE , I .STENGERS, Noua Alianta , Ed. Polit.1984   

G.H. von WRIGHT,  Explicatie si intelegere, Ed.Humanitas , 1995

C.O. SCHRAG, Resursele rationalitatii , Ed.St. 1999

G.G.CONSTANDACHE, ST.TRAUSAN – MATU; Hermeneutica si Ontologia Calculatoarelor, Ed. Tehnica, 2001

G.G.CONSTANDACHE , Filosofie si stiinte cognitive , Ed.Matrix ROM, 2002