Gândindu-se la toate aceste lucruri, care nu se întâmplaseră, pe care Ferditreiul nu le povestise niciodată, îşi dăduse seama că făcea ceea ce făceau majoritatea autorilor în cărţile lor: îşi imagina. O bună parte din poveste, dacă ar fi scris-o, nu mai era numai a Ferditreiului. Era şi a lui; rodul imaginaţiei lui de autor. Multe cărţi trebuie că erau în întregime produse de imaginaţia autorilor lor. Parcă Jules Verne călătorise, în realitate, cu obuzul acela, până la Lună şi înapoi? Nu. Ar fi vrut ei francezii să ajungă el primul pe Lună! Ar fi vrut asta şi ruşii, deşi nici un autor rus nu scrisese aşa ceva, în vreo carte. Şi totuşi, primul pe Lună ajunsese un american. Şi chiar dacă întreaga omenire îi va cinsti în veci numele celui care făcuse un pas mare pentru ea în realitate, nimeni nu-i va contesta pe eroii lui Jules Verne, care călătoriseră primii spre Lună, într-o carte, făcând pleosc în ocean şi jucând domino la întoarcere, ca şi când n-ar fi fost mare brânză să te întorci de acolo. Realitatea avea aşadar eroii ei, consemnaţi în documente, în reportaje filmate, în înregistrări radio. Iar imaginaţia, nici ea mai prejos, avea eroi care rămâneau acolo, pe veci, în cărţi. Şi, împreună cu ei, cu acei eroi imaginari, erau pomeniţi cei care îi imaginaseră: autorii lor.

            Şi cu eroii, sau cu personajele din cărţi, lucrurile erau destul de complicate. Observase că nu era carte care să nu aibă, pe lângă personajul, sau personajele pozitive, de care cititorul ca el se îndrăgostea, şi personaje rele, care le puneau celor bune beţe în roate, şi cu care intrau mereu în conflict. Zmeul Zmeilor, Zgripţuroaica sau Muma Pădurii, Manea Scurtu’ şi Urâtu, hitleriştii, spionul Cantriles, care vroia să fure secretul submarinelor româneşti, ca să le copieze americanii, toţi ăştia dădeau de furcă personajelor pozitive, care se luptau cu ei din răsputeri şi, până a urmă, îi îngropau în pământ până la gât, sau îi omorau, sau, mai rău, îi băgau în închisoare, ca să dea seama de crimele lor. Asta era: o carte fără conflict era ca un meci de fotbal fără goluri. Dacă avea să scrie, trebuia neapărat să se gândească la astfel de conflicte. Nu strica să apară acolo şi o crimă, pe care destoinicul locotenent Frunză să o dezlege, mergând, pas cu pas, pe firul urmelor pe care criminalul le va lăsa, fără să vrea, cum ar fi un chiştoc de ţigară, sau un baton de Eugenia din care, deşi îi era foame, nu putuse să muşte decât o dată. Trebuia să se gândească aşadar că nimeni, nici un cititor n-o să vrea să se vadă în aceste persoane rele. Oricine îşi închipuia, încă de când apărea, încă de la primele pagini, că un personaj rău o sfârşeşte întotdeauna rău, pe când un personaj pozitiv e promovat la sfârşitul cărţii, sau se însoară şi primeşte jumătate din împărăţie, sau o Dacie. Ba, mai mult, un personaj pozitiv poate apărea şi în alte cărţi, ca locotenentul Frunză, care poate ajunge căpitan, apoi maior, sau ca Niculae Moromete, care dintr-un amărât de activist la raion, ajunge mare horticultor de unul singur. Iar de personajul negativ Bisisica, sau de Manea Grosu’ şi-Arţăgosu, nimeni nu va mai auzi niciodată.

            Încercase, uneori, lăsându-l deoparte pe Făt-Frumos, sau pe locotenentul Frunză, să se imagineze în rolul câte unui personaj feminin. Ca Ileana Cosânzeana se plictisise repede. Tot ce avea de făcut era să aştepte să vină Făt-Frumos, singură-singurică, plângând, într-un turn înalt de castel, acolo unde o închisese tatăl ei, un împărat cam diliu, sau chiar Zmeul Zmeilor, ca să-l atragă în cursă pe Făt-Frumos. Nici în rolul Scufiţei Roşii nu îi plăcuse: plină de intenţii bune, trebuia să se lase păcălită – sau păcălit – de lup, şi să spere ca vânătorul ăla să nu întârzie prea mult ca să o scoată din burta acelui animal fioros şi negativ. Iar în poveştile mai noi era şi mai greu de intrat pe sub pielea personajelor feminine. O mulţime de bărbaţi încercau trebuşoara asta. Trebuia să se fandosească, să zică nu, să-i plimbe cu vorba, să se întâlnească, pe rând, când cu unul, când cu altul, ca să vadă care vroia cu adevărat să o ia de nevastă, şi care vroia doar să facă prostii cu ea. Mai erau şi roluri de slujnicuţe, sau de fete în casă, în care ar fi trebuit să se lase înghesuită şi pipăită, aşa cum făceau toţi băieţii din clasă cu Roiniţă, o blonduţă cu părul cărlionţat, căreia îi crescuseră ţâţulicile. Aşa ceva era exclus, pentru că el se gâdila la cea mai mică atingere. Şi, în general vorbind, ca personaj feminin ar fi trebuit să se îmbrace întotdeauna îngrijit, să îşi taie unghiile la timp şi să aibă mereu uniforma apretată şi călcată, ca Dana. Cine ştie, trebuia chiar să aibă note bune, ca să se îndrăgostească toţi băieţii de ea. Nemaivorbind de faptul că, aproape în toate cărţile scrise de autori din zilele naostre, mureau mai des personajele feminine, decât cele masculine. Cu toate că, aşa cum citise el în Magazin, durata de viaţă era mai mare la femei decât la bărbaţi. Şi totuşi, în cărţi, ele se îmbolnăveau întotdeauna de o boală incurabilă, şi nici un doctor, nici autorul cărţii nu mai reuşeau să le salveze. Era o carte, mai precis o cărticică, Poveste de dragoste, poveste pe care o văzuse şi la cinema, la care plânsese, cum plânsese întreaga sală, în care ea moare de tânără, şi-i zice lui, adică soţului pe care îl iubea şi care o iubea, să nu îi pară rău: „Niciodată, când iubeşti, să nu-ţi pară rău!” Păi cum naiba să nu-ţi pară rău? Cum să nu plângi în hohote? Putea, foarte bine, să mai trăiască: tocmai se mutaseră în casă nouă – că el ieşise avocat, şi câştiga o groază e bani –, să aibă doi-trei copii, să se împace bine cu socrii, adică părinţii lui, care n-o vroiseră la început, şi lucruri din astea. Dar aşa, cu ea murind pe patul spitalului, cartea se termina scurt, nici o sută de pagini. Dacă nu murea, ar fi ieşit cel puţin patru-cinci volume: ar fi câştigat şi autorul, ar fi avut de câştigat şi cititorii.

         Mai trăsese el o concluzie, în privinţa finalurilor. În mai toate cărţile, pe ultimele pagini, uneori chiar în ultimele rânduri, se întâmplau o groază de chestii. Murea personajul principal, sau izbucnea o revoluţie care schimba totul; se căsătoreau unii care se căutaseră toată viaţa prin paginile cărţii; era inaugurat un combinat la care munciseră cu avânt soldaţii în termen şi studenţii de la arte plastice; şi tot felul din lucruri din acestea, la care cititorul nu prea se aştepta. După ce bătuse câmpii pe sute de pagini, autorul îi dădea cititorului, la sfârşit, lovitura de graţie. Ca un penalti venit în minutul 90, sau în ultimul minut de prelungiri, într-un meci în care scorul se încăpăţânase să fie, până atunci, 0-0. Un deznodământ care poate nu convine fiecărui cititor, dar cu care el e încărcat în momentul în care închide cartea, şi la care se gândeşte mult timp după aceea. Se gândeşte la acel sfârşit, îl suceşte pe toate părţile, uitând că are de bătut covoarele, sau de rezolvat cinci probleme din Ţiţeica, ediţia a VII-a, cartonată, sau că are şedinţă de producţie la bodega de lângă fabrică. Aşa i se întâmplase şi lui, când citise sfârşitul aventurilor cireşarilor. Ar fi preferat ca autorul Constantin Chiriţă să le continue seria, să-i ducă la facultate, să-i facă pe eroii săi ingineri, sau economişti, sau doctori, şi să nu-şi lase cititorii aşa, baltă, dând cu presupusul în privinţa viitorului lor.

         Dar, constata el, pe de altă parte, autorul era suveran, şi orice sfârşit, orice deznodământ ar imagina el, Autorul, sau oricare alt cititor, sfârşitul adevărat, acela care va fi reluat la re-editări, acela pe care îl vor povesti cei care au citit deja cartea respectivă celor care n-au citit-o încă, era cel imaginat, ticluit de autorul respectiv. Singurul care conta. Că autorul avusese în vedere, încă de când se apucase să scrie, acel sfârşit, sau că ideea lui îi venise pe parcurs, scriind, nici asta nu conta. Îi era greu, imposibil chiar, să îşi imagineze ce simţise autorul când scrisese o anumită carte. Şi asta nu aşa, în general, ci la fiecare pagină din carte. Poate că, în cazul versurilor, lucrurile erau mai simple, şi se putea ghici. Dacă era vorba de o poezie de dragoste, nu se poate ca autorul, poetul respectiv, să nu fi fost îndrăgostit. Iubea, ea era departe, codrul aproape, plopul foşnea, luna strălucea pe cer, rândunelele se duceau în treaba lor, că era toamnă şi venea bruma, hop şi poezia de dragoste. Sau, dacă era o poezie patriotică, era clar că poetul aştepta cu emoţie al nu-ştiu-cât-elea congres al partidului, şi imediat descria, în strofe cât mai multe, drumul luminos deschis de clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea, prin munţii şi văile patriei noastre. Câte unul mai pomenea şi de intelectualitate, dar nu era în stare să precizeze ce anume făcuse ea, şi la care tunel sau hidrocentrală pusese ea umărul. Sau pixul.

         Aşadar, în cazul poeziei, sentimentele cu care poetul scria versurile respective erau cât de cât clare. Uneori, mai clare chiar decât versurile. La proză însă, concluziile nu erau uşor de tras. Era de bănuit că un autor, atunci când scrisese cartea, ţinea cu personajele pozitive. Niciodată nu ai fi citit într-o carte că Ileana Cosânzeana avea rochia şleampătă, sau necălcată. Poate doar Tică, din Cireşari, umbla uneori cu cravata de pionier legată strâmb la gât. Dar, ceilalţi, grijulii, sesizaţi de autor, i-o îndreptau imediat. Nu era secretar de partid care să nu îşi dea sufletul, zi şi noapte, pentru ca planul să fie îndeplinit, duşmanul de clasă prins, şi morala comunistă instaurată în toate vestiarele fabricilor şi în fiecare căsnicie a lucrătorilor din subordine. Toţi secretarii de partid erau realeşi în funcţie şi se bucurau de simpatia colegilor şi, mai ales, de simpatia autorului. Oare nu cumva fiecare autor visase să fie secretar de partid într-o cooperativă de producţie, sau într-o uzină care nu-şi făcea planul, şi pe care el, secretarul – sau autorul – să o aducă, prin eforturi uriaşe şi muncă de lămurire, de la om la om, la nivelul de fruntaşă pe ramură?

(va urma)