George Dinu Catre fata nevazuta a New York-ului

Capitolul 1. Dorinţa de a emigra invers

Trenul alerga nebuneşte pe câmpia albită de zăpada proaspăt căzută. Mă prefăceam că dorm, pentru a studia mai bine persoana din faţa mea.

Este destul de greu să mimezi somnul, concentrându-te să faci două lucruri în acelaşi timp! Cel din faţa mea dormea profund, chinuindu-se să-şi tină gura închisă. Printre pleoapele foarte puţin deschise încercam să descopăr cât mai bine ce se ascunde sub costumul negru de blugi. Părintele Costea, căci aşa ne fusese prezentat de rudele noastre din America, purta un costum nou, marca Lee, cu pantalonii vârâţi în ciocatele din piele de şarpe. America, aşa-zisa ţară a tuturor posibilităţilor, dădea răspunsul întrebării care pornea printre genele mele. Ce popă poate fi acesta, fără sutană şi cruce la gât? Credibilitatea rudelor noastre de peste ocean era de necontestat. Mimatul vorbitului prost în limba română, cât şi pronunţarea într-o engleză perfectă a verbului „fuck”, după numai opt luni de la debarcarea lor pe aeroportul Kennedy, pietrificaseră această credibilitate. Cu sau fără credibilitate, cu sutană sau fără, părintele Costea urma să ne ducă în America la rudele noastre, iar scopul scuza mijloacele, mai ales că acolo urma ca numai în opt luni, să învăţăm să vorbim prost româneşte şi să pronunţăm într-o engleză perfectă cuvântul ,,fuck ". Printre întrebări si răspunsuri, încercam să revin la realitate, gândindu-mă dacă astăzi nu era 1 aprilie, ziua păcălelilor.

Zăpada de afară, frigul din compartiment şi cojocul meu cu guler de astrahan mă trezeau pentru jumătăţi de minut din această mare dilemă, aducându-mi aminte că era iarnă, iarnă grea, geroasă, că era decembrie şi nu orice fel de decembrie. Era un decembrie cu zăpadă proaspăt căzută în noaptea din ajun, din ajunul sărbătorii noastre naţionale. Era un decembrie cu miros de război ce venea din direcţia spre care ne îndreptam noi. Eram în trenul de Belgrad, de Belgradul cufundat în război.

Priveam la omul în negru, priveam la albul zăpezii din întunericul nopţii, iar mintea îmi alerga parcă să întreacă trenul, când în direcţie inversă, către rudele lăsate în doliul plecării mele, când spre America speranţelor mele. Priveam afară pe geam câmpiile Olteniei noastre... Priveam sărăcia câmpului... Îmi reveneau în minte fragmente din scenariul despărţiri de rude... Vedeam îmbrăţişarea soţiei şi tremurul pleoapelor ei, la revederea după un lung timp... Vedeam îmbrăţişările mamei, venind să mă vadă la mine acasă, în noua mea casă din America.

Întorc capul şi reiau somnul meu de pândă. Omul din faţa mea stătea zgribulit sub geaca de blugi. Frigul tăios îl băgase cu totul în şapcă. Cozorocul lung, ce simboliza libertatea americană mult râvnită de mine, se lungise şi mai mult.

Mă hotărâi să-mi înfrâng sfiala şi să fac un bine, dând cojocul meu cu guler preţios, preafericitului părinte. Deschisei grijuliu ochii, frecându-mă la ei pentru a alunga insomnia ce îmi excitase curiozităţile anterioare. Liniştea compartimentului creată de somnul celorlalţi, dornici şi ei de a gusta din libertăţile noului continent, mă obligă la o sfială soră cu penibilul. Dar ce nu face omul pentru a ajunge în America? Îmi înfrânsei deci timiditatea şi îi şoptii preotului intenţia mea, gândind în spiritul ateismului meu căpătat în lupta cu viaţa, în care singurul Dumnezeu fusese munca, că un dram de ajutor de la Cel de Sus nu mi-ar strica.

Părintele refuză categoric.

- Costumul de blugi este călduros ! În America este foarte cald, iar eu v-am recomandat să aveţi cât mai puţine bagaje, sau chiar deloc ! - spuse el .

Răspunsul lui categoric şi critic în acelaşi timp, mă determină să mă fac mic în cojocul meu mare de blană.

Liniştea compartimentului fu întreruptă de un freamăt uşor, cauzat de foiala celorlalţi. Somnul lor profund, mimat, fu întrerupt inconştient de mica noastră conversaţie. Nimeni nu dormise! - fu constatarea mea rapidă, în timp ce nu-l scăpam din ochi pe preot.

Eram şase persoane în compartimentul de clasa întâi şi încercai rapid, ca în filmele poliţiste, să ghicesc cine este criminalul. Era desigur o glumă în mintea mea, pentru a-mi alunga neliniştea cauzată de lipsa de precauţie.

Eram sau fusesem o persoană precaută în viaţa mea, de multe ori critic cu ceilalţi din anturajul meu, care făcuseră gafe copilăreşti la vârsta maturităţii.

Încercai să dau timpul înapoi pentru a descoperi de unde începuse greşeala mea, dar trenul opri la Turnu-Severin şi, pentru scurtă vreme, gândurile mele fură întrerupte de zgomotul specific unei gări. Al unei gări ştiute. O gară a copilăriei mele, o gară a adolescenţei mele, o gară a maturităţi mele. Alte poveşti din alte timpuri, la care poate o să mai revin.

Trenul se puse din nou în mişcare. Direcţia în care porni, îmi mări neliniştea şi repede găsii firul gândurilor întrerupte.

Sunt o fire care funcţionează poate invers decât ceilalţi. Neliniştea îmi ascute memoria, care începe să funcţioneze ca un zoom de cameră video. Trenul parcurse doar câteva sute de metri, iar gândurile mele câteva sute de kilometri, dar în direcţie inversă. Aţa gândurilor mă trase către locul de unde începuse această aventură, către locul unde se aflau rudele mele de sânge, către locurile care îmi dădeau mai multă siguranţă decât direcţia trenului.

Căpătai brusc înfăţişarea unui individ ce se hotărâse de bună voie să se opereze, iar apropierea de spital îl transformase dintr-un învingător într-un învins. Cred că figura mea căpătase culoarea zăpezii de afară.

- George, ţi-e rău ? - îmi şopti Oana aflată în dreapta mea.

Întorsei capul să înţeleg de unde pornea întrebarea ei. Faţa ei galbenă ca ceara îmi deschise automat gura, pronunţând din instinct acelaşi lucru:

- Oana, ţi-e rău?

Ne privirăm unul pe altul şi, din acel moment, devenirăm fraţi. Astfel de transformări bruşte în relaţiile dintre oameni se mai realizează poate numai în tranşee, când, în disperarea de a supravieţui, cel de lângă tine îţi devine frate, chiar dacă este mai aproape de moarte decât tine. Înţeleserăm din priviri că aveam aceleaşi temeri şi rotii încet ochii, pentru a inspecta celelalte feţe, constatând că singura figură neschimbată rămăsese a preotului Costea, neagră ca şi costumul lui de blugi. Cozorocul şepcii se mai scurtase, ca şi dorinţa noastră de a mai gusta din libertatea americană.

Se aşternu din nou liniştea. Nu se auzeau decât ţăcănitul roţilor de tren şi respiraţia celorlalţi, în încercarea lor disperată de a mima somnul. Mintea mea reîncepu să călătorească şi ajunsei repede la Gara de Nord... La peroanele aglomerate chiar la miez de noapte, la oamenii care forfoteau către trenurile lor, la rudele şi prietenii mei.

Scârţâitul trenului mă readuse din nou la realitate. Privii în viteză afară, parcă lacom să mă întorc la Bucureştiul meu iubit din care fugisem cu câteva clipe mai înainte, dar ochii mei zăriră Dunărea la Cazane. Privii Dunărea, dar mintea îmi rămase blocată la mama, lăsată cu lacrimile în gât, la urmele paşilor mei mari din zăpada proaspăt căzută, la privirile mamei pierdute în paşi mei mari din zăpadă, la privirile mele strecurate pe furiş, în spate, către ferestrele ce ascundeau alte priviri... La dorinţa mea nebunească de a înfrânge destinul... La telefonul soţiei care îmi şoptise numele îngerului ce avea să mă ducă la ea... La ora la care trebuia să mă operez... Să mă operez de dragostea de ţară, de dragostea celor dragi, de dragostea dragostei.

- George, la ora unsprezece seara părintele Costea vă aşteaptă în Gara de Nord. Te rog, nu întârzia! Este ultima ta şansă să ajungi, aici, la mine! Aici, în America! - fură şoaptele de la celălalt capăt de lume, spuse încet prin telefon, parcă cu frică să nu mai fie auzite de alţii, şoapte ce aveau să devină noul destin al vieţii mele.

Pusei receptorul în furcă, încercând senzaţia omului care se transformă din învingător în învins. A celui ce mai are trei ore până la operaţie. Privii ceasul ce alerga parcă prea repede, tăindu-mi suflarea... Privii faţa mamei, îngălbenită de frică... Deschisei gura pentru a spune ceva, ceva ce anunţa condamnarea la moarte a mamei, dar vocea mea stinsă se stinse cu totul. Se stinse, ca o candelă goală.

Răsucii capul din nou spre fereastra albită de gerul de-afară, ascunzând neputinţa suflării. Văzui Dunărea curgând alene la vale... Văzui malul sârbesc venind către mine... Îl văzui pe omul în negru în oglinda zăpezii de-afară.

Trenul încetini, parcă obosit de a merge la deal. Privii malul sârbesc, încercând să înţeleg ce se ascundea dincolo de el. Ne apropiam de trecerea frontierei şi mica zarvă cauzată de vameşii care vroiau să demonstreze că nu este nici o diferenţă dacă mergi către vest sau dacă vii dinspre vest, trezi şi micul nostru grup. Ne privirăm unii pe alţii ca şi cum ne-am fi văzut prima oară, încercând să descoperim cine ne este şeful. Părintele se vârâse cu totul în şapcă.

Vocile vameşilor se auzeau din ce în ce mai bine, semn că se apropiau. Întrebările standard: „Unde mergeţi? De ce mergeţi? Ce aveţi în valize?”, pe care le auzeam din ce în ce mai puternic, ne făcură să ne uităm unii la alţii, constatând cu surprindere că feţele ni se mototoliseră, iar gândurile ni se imprimaseră ca o mască, cu semnul întrebării în frunte.

- Unde mergem Oana ? - întrebai eu într-o română încă perfectă, gândind că dincolo era război, America era departe, iar mutrele noastre mimau neştiinţa.

- La Budapesta, - răspunse părintele care trăsese cu urechea.

- Dar trenul ăsta merge la Belgrad ! - spuse Bogdan, soţul Oanei.

Vameşii deschiseră uşa. Priviră la mutrele noastre, priviră la bagaje şi la gulerul cojocului meu.

- Dincolo este război - spuse unul dintre vameşi, mişcându-şi capul chelios în dreapta şi-n stânga, parcă pentru a ne radiografia.

- Vă sfătuim să aveţi mare grijă, pentru că se fură - spuse celălalt, mic şi gras.

Recomandarea mă făcu să rămân cu gura căscată, căpătând brusc o figură de idiot.

- Dumneata pari să nu mă crezi - spuse cheliosul, continuând să-şi mişte capul.

Rămăsei surprins că sesizase mimica mea, întrucât privirea lui părea să baleieze numai asupra bagajelor, şi încercai să formulez la repezeală răspunsul.

- Eu credeam că ne recomandaţi să fim atenţi că se trage şi să nu fim împuşcaţi - fu răspunsul meu.

Cheliosul privi la mine, privi la bagaje, privi din nou cojocul meu şi, rămânând parcă hipnotizat de buclele gulerului, spuse:

- Cred că nu aveţi intenţia de a vă duce în partea frontului, pentru că după îmbrăcăminte se pare că mergeţi la o nuntă !

Fiind român de-al nostru, răspunsei mai mult pentru al impresiona:

- Mergem in America!

Grăsunul şi cheliosul, parcă şocaţi, răspunseră în cor.

- Dar trenul ăsta merge la Belgrad, domnilor, ori vă arde de glume?

Mă făcui roşu, temându-mă că m-am deconspirat involuntar.

Ştiam de la rudele mele din America că aceasta este o excursie plătită de acolo, că se ocupa de acest lucru însuşi şeful bisericilor române din New York şi că tot Preasfinţia sa va procura vizele de intrare în S U A, direct de pe vaporul de croazieră pentru care ni se plătise excursia... Că urma să intrăm în New York chiar pe lângă Statuia Libertăţi, făcând în sâc personalului Ambasadei americane de la Bucureşti pentru colecţia de negaţii din paşapoartele noastre. Acestea erau informaţiile primite de la rudele noastre americane. Rememorai în gând istoria, încredinţându-mă că nu greşisem scăpând păsărica din gură şi repetai mai curajos afirmaţia făcută:

- Mergem în excursie in America.

Părintele Costea, care până atunci păruse mort, îşi săltă cozorocul, dând gir spuselor mele.

Mă liniştii, ieşind total din culpă, hotărându-mă să nu mai vorbesc până ce nu voi săruta pământul Americii, buzele soţiei şi mâna soacrei, care, chiar neştiutoare de carte cum era, rămăsese în topul inteligenţei, fiind prima care ne injectase microbul emigrării.

Vameşii se uitară la noi şi, zâmbind, grăsunul ne răspunse:

- Dacă voi mergeţi în America, înseamnă că eu sunt popă şi vreau să mă luaţi şi pe mine!

Pufnirăm toţi în râs, cu excepţia omului negru, cum aveam să îl botezăm mai târziu pe preotul Costea.

- Dar sper să nu vă întoarceţi ca şi ceilalţi de acum două luni de zile, doar cu Vegeta sau alte surogate sârbeşti prin geamantane, după muncă grea şi hainele lăsate pe la vădane! Dumneata, care pari om mai serios şi mai bine îmbrăcat, păstrează-ţi măcar gulerul, ca să îl ai de amintire - încheie vameşul către mine. Râseră toţi, cu excepţia mea.

Culoarea roşie a obrajilor mei se transformă în galben. Gluma vameşului mă panică din nou, deschizându-mi zoom-ul memoriei, care sări direct la vara trecută, la Bucureştiul nostru murdar, dar al nostru, la ţiganii noştri, dar ai noştri... La aeroportul Otopeni unde ratasem plecarea cu grupul trecut şi asta datorită ţiganilor noştri, care ocupaseră toate locurile... La părintele Radu care pe atunci ocupa funcţia de şef al bisericilor româneşti din New York şi care mă invitase la aeroportul Otopeni să mă convingă că adevăr grăieşte. Să mă convingă că are un grup care pleca în America, dar că toate locurile erau ocupate.

Să ai posibilitatea să te întâlneşti cu şeful bisericilor române de la New York în persoană, chiar la Bucureşti, este ca şi cum ţi-ai propune să te întâlneşti cu primarul Bucureştiului la New York. Dar când ai rude în America, devii pe jumătate american, New York-ul devine Bucureşti, iar părintele Radu, primarul capitalei.

Adresa am primit-o, telefonic, chiar de la preafericit: Strada Dreaptă, colţ cu Titulescu.

Inima îmi bătea cu emoţie, ca şi cum m-ar fi sunat primarul în persoană. Nu ştiu cum şi când am ajuns la această adresă, pentru că tot drumul am fost preocupat cu aranjarea protocolului. Şi anume: să pup mâna popii sau nu? Liftul m-a dus la etajul apartamentului mai repede decât aşi fi dorit eu, poate pentru că nu mă decisesem în privinţa protocolului. Mă văzui în faţa uşii şi cu mare nerăbdare apăsai pe butonul soneriei. Uşa se deschise, luându-mă prin surprindere. Nefiind o fire prea spontană, gândirea îmi rămăsese undeva pe la etajul doi, uitând de preocuparea mea şi de mâna popii.

Sunt un om norocos câteodată, sau mai degrabă aproape în toate situaţiile. Părintele Radu întinse mâna tovărăşeşte, dând noroc cu mine. Strânsei mâna popii, cam stângaci, ce-i drept, poate din prejudecăţi. Elementul de recunoaştere era cel indicat. O bentiţă albă la gât, vizibilă numai în porţiunea dintre gulerele cămăşii negre. Conversaţia fu scurtă, părintele prezentându-se ca un om de afaceri, fiind interesat îndeosebi de posibilităţile mele financiare privind călătoria. Bentiţa de la gât mă hipnotiză, însă costumul de culoare închisă de bună calitate, părul uşor grizonat, privirea care mă iscodea şi manichiura perfect întreţinută mă duseră cu gândul la băieţii cu ochi albaştri de pe Calea Victoriei. Dar la gâtul ce ţinea bentiţa atârna pe lanţ o cruce imensă de metal, ce mă făcu mic, gândindu-mă că păcătuisem prea uşor. Rotii încet capul, mai mult pentru a-l alunga pe Necurat din mine, şi studiai în viteză mobilierul garsonierei. Parcă prea modernă pentru a găzdui o persoană aşa sfântă, mintea mă duse din nou la Calea Victoriei şi ochii ei albaştri. Pentru a nu păcătui din nou, luai hotărârea de a părăsi locul cât mai repede.

- Părinte, voi fi la Otopeni cu mare siguranţă! Nu am să întârzii nici măcar un minut - spusei eu, luând mâna părintelui cu intenţia de a o săruta. Dar vârsta, statura şi barba mea, semănând prea mult cu ale lui, mă determinară inconştient să o scutur cu putere, îngânând din prostie „să trăiţi” şi plecai cât mai repede.

Ieşit afară din apartament, rămăsei dezorientat, şocat într-un fel, de ceea ce păreau a fi reprezentanţii bisericii de dincolo de ocean, cu totul altceva decât ce crezusem eu şi, din greşeală, apăsai pe butonul ascensorului pentru etajul de sus.

Ajuns în sfârşit în stradă, răsuflai uşurat şi o luai încet pe jos către Gara de Nord, cu mintea răvăşită ca după un lung interviu la Securitate, parcurgând pe nesimţite distanţa până la gară. Căutând un punct de sprijin, căutând pe cineva căruia să îi cer părerea, căruia să mă confesez, paşii mă duseră instinctiv către telefonul conspiraţiei mele.

Planul de a apleca în America îl ţineam cât mai secret posibil. Fără vreun motiv special. Mai mult pentru a mă proteja de eventualele comentarii ale prietenilor sau rudelor. Eram conştient că fac o nebunie, dar soarta, ea, soarta, pe care declinând-o descopereai că în toate cazurile era de genul feminin, ei bine, în toate cazurile... asta este! Mă consolai dând vina pe genul feminin şi introdusei cartela în telefon. Formai numărul şi, cu viteza lumini, auzii vocea soţiei de la celălalt capăt de lume.

Rapiditatea cu care obţinusem legătura mă făcu să mă simt bine. Uitasem aproape de ce dorisem să telefonez. Uitasem de convingerile mele vizavi de popă, de riscul plecării, iar capitalismul transpus fie şi într-un telefon cu butoane şi afişaj mă atrăgea ca un magnet.

- Alo! Anişoara! Mă auzi? - rostii eu cu o veşnică emoţie în glas. Te-am sunat să te întreb dacă ăsta este popă sau hoţ ! - şi continuai conversaţia în mare grabă, la obiect, concentrându-mă în acelaşi timp la afişajul telefonului ce îmi indica câte minute mai am de vorbit, având senzaţia că cineva mă ţine de nas, împiedicându-mă să respir. Anişoara! Te sărut! Mai am cincisprezece secunde de vorbit - îngânai eu în mare viteză, după care se auzii un clic şi vocea dispăru.

Răsuflai adânc şi rămăsei gânditor la cele aflate prin telefon, soţia mea garantând cu ce are ea mai scump că preotul Radu, cu care mă întâlnisem cu puţin timp înainte, este cea mai integră persoană, onestă şi sinceră ca un nou-născut.

Cu privirea pierdută în lampa din tavanul compartimentului, scuturai încet din cap pentru a alunga gândurile şi descoperii mâna întinsă a vameşului, într-un gest ca de cerşetor. Vocea soţiei, Gara de Nord, strada Dreaptă, însuşi părintele Radu, cu bentiţa lui albă de la gât, dispăruseră cu totul în strălucirea lămpii.

- Paşaportul dumneavoastră, domnule.

Clătinai din nou din cap, parcă în încercarea disperată de a alunga ultimele gânduri şi săgeţile de lumină ale lămpii.

- Paşaportul dumneavoastră, domnule! - spuse aproape răstit vameşul, pierzându-şi răbdarea.

Speriat de vocea aspră a grăsunului, încercai să găsesc mimica normală a feţei şi paşaportul cerut. Scotocii la repezeală portofelul, cu o nejustificată emoţie şi, găsind documentul, i-l întinsei vameşului. Gesturile mele nesigure creară o mică suspiciune în mintea grăsunului, care cercetă atent paşaportul. Îl întoarse pe toate feţele, verificând îndelung autenticitatea fotografiei. În cele din urmă păru mulţumit, mă privii cu atenţie şi îmi ură noroc. Închizând uşa, vameşii plecară la următorul compartiment.

În goana gândurilor mele, nici nu observasem când şi cum trecuse timpul, iar trenul încetini, anunţând ultima gară a României. Deschisei geamul, încercând să descopăr realitatea din care doream să fug. Gerul de afară, liniştea gării, drapelul patriei agăţat într-o rână şi albul zăpezii nestricat de vreo lopată îmi reactivară microbii emigrării. Trenul scârţâi în încercarea de a nu depăşi gara şi se opri, parcă pentru a nu speria ciorile.

Privii urmele vameşilor din zăpada proaspăt căzută, privii mutrele zgribulite de frig ale grănicerilor, privii ciorile negre în albul zăpezi şi îmi reactivai nervii, luând hotărârea să nu regret niciodată că părăsesc ţara. Chiar niciodată.

Trenul şuieră lung, speriind ciorile. Drapelul patriei rămase în urmă, în urma trenului, în urma memoriei mele. Privii fâşia arată, albită şi ea de zăpadă, privii viitorul speranţelor mele, privii către gara vecină, către ţara vecină, către speranţa speranţelor mele.