Că e, că nu e geto-dac să nu fi scris o poezie, eu am scris una. Am scris-o după orele de serviciu unde lucrez la acest dicţionar, acasă, în secret, să nu mă vadă nimeni. Iat-o: 

Ultimul bal

Armonică, timpul se strânge acum,

Un ceas pe perete îmi e calendar,

Şi doar o potecă rămâne din drum,

Şi soarele-n cer e un biet lampadar.

Iar râul, ce-odată-l treceam doar înot,

Acum pot să-l sar, dintr-un salt, ca pe-un şanţ,

Podarul, şi el a plecat după pod,

Pe mal, amintire, atârnă un lanţ.

Şi toată livada s-a strâns într-un prun

Cu flori ce-avortează în grabă, de ger,

Din toată pădurea, mai e un gorun,

Şi-n scorbura lui, un erete stingher.

Bărbaţi îmbrăcaţi în costum la un rând,

Şi fete cochete, în rochii de voal,

Aleargă, dispar, parcă intră-n pământ,

Grăbiţi să ajungă la ultimul bal.

Credeam că asta e tot. Dar, imediat ce am terminat de scris, curiozitatea a început să mă împungă cu întrebarea: Oare ce părere ar avea ceilalţi despre poezia aceasta? Nu puteam să i-o arăt nevestei. M-ar fi mustrat că îmi pierd timpul scriind versuri, eschivându-mă astfel de la activităţi mult mai practice, cum ar fi bătutul covoarelor, sau plimbatul câinelui. Fiica mea, care prinde totul foarte repede (nu i-a scăpat nimic până acum: pojar, varicela, oreion) ar fi memorat-o cât ai zice scarlatină, şi m-aş fi trezit cu poezia circulând prin lume fără ca lumea să ştie de autorul ei.  

Aş fi putut să mă adresez unei reviste literare. Dar auzisem că mulţi bătuseră drumul până la ele, dar nici unul nu s-a întors vreodată. Mi-a venit atunci ideea cu avizierul de bloc. Acolo, cum pui un anunţ, semnat sau nesemnat, te alegi cu tot felul de comentarii în josul lui. Nu demult, sub un anunţ care suna cam aşa: „Nu mai aruncaţi obiecte mari pe ghena de gunoi: oricât aţi încerca, frigiderul sau maşina de spălat nu vor încăpea niciodată prin acea deschizătură!”. Nesemnat, anunţul fusese probabil postat de îngrijitor, sau de administrator. Sub el, comentariile sunau cam aşa: „Zău că merită să încerc, numai de dragul unor astfel de anunţuri tâmpite”. Sau: „Pot să încerc cu şifonierul?” Sau: „Ileana, dacă nu vii diseară la întâlnire, să ştii că mă arunc pe ghenă”. 

Pe furiş, seara târziu, am ţintuit fila cu poezia, în pioneze, chiar lângă tabelul cu restanţierii la întreţinere: ca să fiu sigur că va fi citită. Am pus alături o filă albă, pe care scria doar atât: „Comentarii”. Seara următoare, când m-am întors de la serviciu, fila asta albă se umpluse. De sus până jos. Am luat-o, şi am înlocuit-o cu altă filă albă. Aceeaşi poveste: seara următoare era şi asta plină de păreri. Nici un comentariu nu era semnat. Unele erau la obiect, altele aiurea. Exact cum comentează şi criticii literari adevăraţi. Co-locatarii mei scriau cam aşa: 

Foaie verde de cicoare

Am şi eu o întrebare:

De ştiai din vreme ruta,

Nu te-ai dus şi tu cu pluta? 

Trebuie să fi fost răutăciosul de la 2B, un sfrijit care îl ţinea tot timpul în procese pe vecinul lui de palier de la 2C. Precis că bănuia că tânarul de la 2C, un blond înalt, cu ochii verzi,  era autorul poeziei. 2C era, în mintea lui, responsabil de toate relele de pe scară. Îşi omenea prea des nevasta. Strica piaţa – zicea sfrijitul – nevastă-sa emitea şi ea pretenţii. Copilul blondului era premiant. Sfrijitul îşi bătea copilul, să ia şi el note mari, şi asta era, clar, numai şi numai vina blondului. Blondul venea uneori târziu, de la teatru: pac procesul, l-am văzut, era chiar în faţa mea când mă întorceam de la cârciumă: l-am prins, n-a închis uşa de la intrare. Aşa că, fericindu-mă că nu stau la etajul 2, am trecut la comentariul următor. Era, fără doar şi poate, comentariul administratorului, un pensionar albit încă demult, de acum 15 ani, din primele luni de după preluarea postului de administrator: 

E bine că şi în blocul nostru sunt oameni care, în loc să arunce chiştoacele de ţigări pe jos, sau să calce în picioare spaţiul verde, sau să schimbe uleiul la maşină, murdărind asfaltul de pe alee, fac poezie. Ce bine ar fi dacă toţi ar face ca acest om, care, precis, nu e dintre cei restanţieri la întreţinere. Închipuiţi-vă că am scrie toţi, toţi locatarii de pe această scară, câte o poezie. N-am câştigat noi niciodată titlul de Scară fruntaşă pe cvartal la curăţenie, de fruntaş la linişte, la aspectul spaţiului verde din jurul scării, dar am câştiga precis titlul de „Scară cu cei mai mulţi poeţi”, titlu care, alături de cel de „Scară cu cele mai multe procese” ne-ar face şi mai cunoscuţi în cvartalul nostru. Şi, poate, cine ştie, chiar în sectorul nostru. 

Le zicea bine administratorul. Deşi, am constatat, nu se referea strict la conţinutul şi forma poeziei. Comentariul următor era însă unul avizat, şi nu ştiam dacă să-l atribui profesoarei de română de la 5D, sau modistei de la 7A: 

Ei bine, aici, sub haina tradiţională (costumul la un rând sau rochia de voal) se ascunde o tratare postmodernistă, catalitică. Podul, livada, ceasul, calendarul, soarele nu sunt – aşa cum ar putea să ne înşele aparenţele – nu sunt simboluri, nu sunt metafore. N-ar avea cum să apară aşa, dintr-o dată, pe scara noastră, cunoscută ca o scară prozaică. Livada lăsată în paragină, redusă la un singur prun, este esenţa. Esenţa pură, rafinată. Aş putea spune chiar dublu rafinată. Cine vede în poezia asta un manifest contra avorturilor, se înşală de asemenea. Ultimul bal este strigătul generaţiei noastre de a trăi viaţa în cea mai mare viteză şi la cea mai înaltă tensiune. Balul acela nu e ultimul, după cum nu e nici primul. 

Interesant comentariu, e bine că nu mi-a desfiinţat poezia de tot. Că nici nu mă gândisem la avorturi când o scrisesem, asta era altceva. E dreptul criticilor să se gândească la ceva ce nu trecuse prin mintea autorului.  

Imediat, mai jos, incitat probabil de referirea la esenţă, cineva scrisese: 

Prunul din poezia aceasta este de fapt mărul discordiei. E palinca a noastră sau a ungurilor? Păi, dacă prunul e în livada co-locatarului nostru, rezultă că şi palinca e a noastră şi numai noi avem dreptul să o omologăm. Ce dacă prunele nu ajung să se coacă? Mai ajutăm cu ceva zahăr peste petale. Şi aşa importăm 90% din zahărul pe care-l consumăm. De unde? Păi, cam de pe la unguri.

Bravo dle autor, încă una din astea şi zău că mă apuc să citesc. Din Şt. O. Iosif. 

Greu de ghicit cine comentase astfel. Pe scară avem mulţi experţi în esenţe tari: în total vreo 10 cheflii ar fi putut emite un astfel de comentariu avizat. Numai ei ştiu o groază de cântece de pahar, aşa că e normal ca rima şi ritmul să le spună ceva. Ce mi-o fi venit să scriu că în livadă a rămas doar un prun? Oamenii ăştia vor intra în panică, vor începe să facă provizii pentru vremurile grele pe care poezia mea le anunţă. În poeziile pe care le voi mai scrie va trebui să fiu mai atent la impactul social. Dacă voi mai scrie. 

Aha! Comentariul următor era precis al inginerului de la 6B. Acela care se chinuie, şi-n baie, şi-n cămară, pe balcon nu mai vorbesc, să pună la punct un Perpetum Mobile. Într-o noapte, când credea că şi-a văzut visul cu ochii, ne-a trezit pe toţi, chemându-ne să ne arate minunea: O maşinărie complexă, în care apa, ghidată pe un jgheab, mişca o rotiţă cu palete, rotiţa angrena, printr-o curea de transmisie, un piston; pistonul bătea în ciocul unei răţuşti din plastic, plină cu apă, astfel că, la fiecare cursă a pistonului, răţuşca deschidea ciocul şi lăsa să se scurgă pe jgheab cantitatea de apă necesară pentru a mişca rotiţa şi pistonul. Eram gata să-l felicităm pentru realizarea care l-ar fi făcut celebru – ca să nu mai vorbim de celebritatea scării noastre – când, deodată, administratorul, mereu atent la consumul de apă, a închis robinetul de la bucătărie, prin care apa alimenta răţuşca de plastic. Răţuşca a închis definitiv ciocul, rotiţa şi pistonul s-au oprit, iar noi ne-am întors întristaţi la somnul nostru. Întristaţi, pentru că trecusem, de puţin, pe lângă celebritate. Aşadar, inginerul de la 6B comentase astfel: 

Inginereşte vorbind, podarul trebuie să se fi dus nu după pod, ci odată cu podul. La vreo viitură. Încolo, ce să zic, s-o fi comprimând timpul, că aşa zicea şi Einstein. Poate brevetezi invenţia cu ceasul pe post de calendar. Vezi, ai grijă să fie sigur în funcţionare, să aibă MTBF-ul mai mare de 2000 ani, că s-au făcut ai naibii ăştia de la OSIM. Să ungi bine rotiţele. Care rotiţe? Alea de la OSIM. 

Mă rog, era cam pe afară inginerul, nu cred că o poezie se brevetează. Dacă a făcut unul o poezie cu luna de pe cer, nu înseamnă că nici un alt poet nu are voie să mai scrie despre luna de pe cer. 

Comentariul următor mă desfiinţa pur şi simplu. Trebuie să-l fi scris silvicultorul de la 1A: 

Am fost şi eu în pădurea aceea. La început era deasă, plină de tot felul de jivine. Zburau gărgăuni din floare în floare. Că mi-a şi zis pădurarul: Nu vrei, domnule, să iei măcar doi, de prăsilă? I-am zis că aveam şi eu gărgăunii mei, şi i-am arătat certificatul de crescător de gărgăuni zburători la mare înălţime. Şi stând eu acolo, fără gânduri de prăsilă, la umbra fetelor pădurarului în floare, aşteptând să-mi cadă mură-n gură, pe măsură ce autorul scria poezie după poezie, copacii de împuţinau, jivinele se aruncau în bătaia puştilor vânătorilor, iar gărgăunii dispăreau auzind cu urechea. Domnule Autor, fie-ţi milă de pădurile ţării, nu mai scrie, te rog. Sau dacă scrii, scrie domnule în gând. 

Să trecem mai departe. Dacă orice poet ar fi ascultat de o astfel de critică, n-ar mai fi ajuns poet. Alt comentariu, probabil al unei gospodine sentimentale: 

Mie mi-e simpatic eretele de aici. Cum stă el singur cuc acolo, în scorbură, şi nu mănâncă nimic. Că bănuiesc că nici găini nu mai sunt în satul acela în care a rămas doar un prun. 

Una peste alta, comentariile acestea unul sub altul mi-au dat  idee despre felul în care m-ar evalua cititorii şi critica literară. Astfel că, a treia zi, am retras definitiv filele postate la avizier şi m-am gândit că e firesc ca orice geto-dac să scrie o poezie. Dar, în acelaşi timp, e foarte important să se gândescă bine înainte de a o scrie pe a doua.