Vreau să vă explic de ce am plâns la concertul Rolling Stones! Simplu ca sunt cam emotiv, dar, totuşi, e un pic mai complicat.

Toate astea sunt legate de evenimente ce au avut loc acum vreo 40 de ani, adică atunci când şi eu aveam 18 ani. E vorba de muzica şi atmosfera cu care noi am crescut prin anii ’60. Acum ne îndreptăm spre vârsta pe care The Beatles a imortalizat-o atât de bine în “When I am 64”. Oare să fie adevărat? Suntem la vârsta de bunici? E aproape incredibil cum au trecut anii!

Cred că am totuşi am fost norocoşi, noi cei de vârsta mea. Am ajuns la vârsta potrivită, chiar când s-a desfăcut şurubul. Prin forţa împrejurărilor la începutul anilor ’60, mai bine zis în 1964, au fost golite puşcăriile de politici, era un aer de schimbare, lumea parcă trăia mai bine, dispăruseră cartelele de pâine, magazinele erau mai pline cu alimente, apăruseră ţigările şi băuturile străine.

La cinema minune! Se difuzau marile westernuri americane “Ultimul tren din Gun Hill”, “ Cei 7 magnifici”. Se producea revoluţia teatrală românească: Ciulei monta “Cum vă place” şi “Leonce şi Lena”, Pintilie punea în scenă “D’ale carnavalului”, “Revizorul” şi filma “Reconstituirea”.

România a început să fie vizitată de vedete străine de muzică uşoară, cum era Yves Montand, chiar dacă atunci om de stânga. O ascultam pe Dalida, pe Sylvie Vartan, pe Johnny Hallyday, pe Boby Solo şi pe Remo Germani, pe Gigloiola Cinquetti.  Iarna în Bucureşti era sărbătoare, la Sala Palatului poposeau nume celebre din jazz precum Louis Armstrong, sau Big Bandul lui Duke Ellington. Pe ecrane apare filmul “Tinerii” cu The Shadows şi Cliff Richard,  care a venit apoi la Cerbul de Aur de la Braşov. Însă în 1964 se întâmplă o revoluţie cu reverberaţii planetare! La Hamburg într-un subsol explodează o trupă de muzicieni din Liverpool, erau The Beatles. Concomitent apar şi alţii din care azi rezistă doar The Rolling Stones. Muzica asta zbânţuită era numită când hully gully, când twist, când shake, dar totul se înglobează în ceea ce se numeşte muzica rock. Occidentul este cucerit rapid de această muzică, tinerii devin frenetici, se ajunge la isterii colective. Acest curent subversiv cucereşte şi estul. Toţi tinerii ascultau la valijoara de 5 kile, numită magnetofonul Tesla, numai muzică rock.  

Dacă nu era mare lucru să asculţi cântăreţi francezi sau italieni, mai ales că unii din ei erau idioţi utili ai bolşevismului, muzica anglo-saxonă, mai ales rockul era o adevărată blasfemie pentru buldogii ideologici utemisto-pemerişti (utecisto-pecerişti, redenumiţi ulterior). Muzica asta parcă-i scotea din minţi pe muncitorii cu deştul de pe câmpul ideologic. Şi au interzis totul. Hăitaşii tineretului universitar ne tăiau şepcuţele toamnei lui ’67, sau părul prea lung, ce ironie acum părinţii se roagă de tineri să nu se radă în cap! Muzica asta subversivă ne acaparase total. La Bucureşti era Club A unde fericiţii putea să-i audieze pe Cornel Chiriac şi fraţii Petrescu (fiii romancierului Camil), pontifii care stabileau topul, răspândit la Radio România şi ulterior la Europa Liberă, în emisiunea Metronom. Pe Camil Petrescu, trăitor în SUA, l-am cunoscut mai târziu întâmplător prin ’95. La noi politehniştii mergeau şi fraţii Ursulescu (Octavian – superficial, Florin - mai profund). Aşa ne-au prezentat ei pe Creedence Clear Water Revival la clubul nostru de la “Trei Gaură Trei”. Prin ’71 frecventam Ateneul Tineretului, unde am putut să ascult discurile lui “Led Zeppelin”. Toate acestea aveau un puternic aer de interzis, de periculos, de subversiv. Generaţia mea n-a avut parte de turneele marilor trupe rock. Zidul a fost spart doar odată, în neasemuitul an ’68, la Varşovia, acolo au cântat The Rolling Stones!

Congenerii noştri au încercat să suplinească această lipsă. Formaţiile apărute în acei ani erau substitutul românesc al rockului occidental. Unele erau mai conformiste, precum Sincron, altele însă trezeau furia imbecilă a activiştilor de tineret.

Îmi amintesc  ca acum articolul din Scînteia(cu î din i) Tineretului, în care erau blamaţi cu vigoare nişte tineri, care îşi permiteau să cânte altfel, aveau pantaloni de blugi strâmţi la genunchi şi soioşi (vezi-le melodia Hei Tramvai), purtau la piept cruci, ce blasfemie marxistă-leninistă-stalinistă! Erau “Sfinţii” redenumiţi, genial, “Phoenix” de Nicu Covaci! Phoenix a dominat şi domină rockul românesc. A fost inspiraţia extraordinară, tot a lui  Covaci de a crea un nou stil de rock autohton, sprijinit şi de versurile unor poeţi dăruiţi precum Şerban Foarţă şi Şuvagău. Am avut privilegiul să-i urmăresc la primul lor concert în Bucureşti în 1967 la Casa Studenţilor. Stăteam la balcon şi aveam sentimentul că acesta se va prăbuşi din cauza entuziasmului spectatorilor! I-am văzut şi la, cred, ultimul lor concert în Bucureşti, dinaintea fugii în Occident, în ajunul Crăciunului lui şaptezeci şi şase la Sala Polivalentă, când, oare era Ioji Kappl? a repetat, cumva, scena din Blow Up cu Yarbirds!   

Şi aş fi nedrept dacă n-o să-i amintesc bucureştenii Sideral Modal Quartet ai lui Mugur Winkler, promotorul stilului underground.

Un loc aparte îl are Olimpic’64, unde, poate cel mai mare muzician al vremii,  Dorin Liviu Zaharia, a făcut furori cu “Balada bradului bătrân” la Festivalul pop rock al Clubului A din 1969. Apoi ne-a uluit cu muzica neasemuită din “Nunta de piatră”. Nu a mai apucat concertul Rolling Stones de la Bucuresti, din păcate! 

            Trebuie să-i reamintesc şi pe “Roşu şi Negru” de la Iaşi cu Nancy Brandes şi cu toboşarul Ţăndărică, autorii primei opere rock româneşti, de 24 de ore!!

             Nu pot să nu-mi reamintesc de altă formaţie Mondial care a vrăjit studenţimea bucureşteană prin vocea specială a lui Gabi Drăgan, plecat şi el în eternitate. De această trupă mă leagă amintirea prietenului meu din prima copilărie, vecin de pe strada paralelă cu a mea din Ploieşti. E vorba de marele toboşar Florin Dumitru, trecut şi pe la Phoenix şi pe la FFN şi care s-a prăpădit în America.

            Un mare cântăreţ de muzică era în acea vreme şi Mircea Florian, pe care l-am ascultat vrăjit depănându-şi baladele, pe vremea când nu era celebru, parcă Cornel Chiriac a contribuit la notorietatea lui. L-am ascultat şi ca vocalist (nepotrivit) al trupei Lotus, unde la chitară armonie era Răzvan Rotescu, amic şi ploieştean de-al meu, cetăţean canadian, actualmente. În cercul lui Mircea Florian am cunoscut şi m-am împrietenit cu Sandu Mitaru, azi, un mare expert în Computere în SUA, concitadin de-al lui Florian şi cu Petrică Petrescu. Petrică fusese olimpic la Fizică prin liceu, ardelean de pe la Alba Iulia. Petrică, mignon şi subţirel, a rămas cu părul lung, de hippy, toată viaţa. În vremea aceea era nehotărât, făcuse Fizică, făcuse, Calculatoare, dar inima la tras spre film, a reuşit finalmente la Operatorie de film, era cel mai tare la Fizică! A fost un foarte bun profesor la UNATC. Dar cel mai tare era la Petrică ironia muşcătoare, umorul lui era englezesc. Nici el nu i-a mai apucat pe The Rolling Stones la Bucureşti. Noi ceilalţi de la Energetică eu, Valeriu Demetrescu, azi newyorkez, şi Cornel Stoica eram peste tot unde se asculta muzică bună românească sau străină , numai rock să fie!

            Pentru noi era un act de sfidare a sistemului în care trăiam să-i ascultăm pe Beatles, pe Rolling Stones,. Au fost şi gesturi de sfidare mai accentuate, cum a fost acea demonstraţie studenţească, de Crăciun lui ’68 . A fost mai mult un act de frondă, pe unii i-a costat însă marginalizarea şi represiunea, precum  lidera informală a mişcării, Ana Şincai, azi o respectabilă militantă a societăţii civile. Mişcarea a avut o consecinţă, de atunci studenţii n-au mai prins Crăciunul la facultate, sunt deja în vacanţă. Cât de normal este azi să asculţi muzica care îţi place, să mergi unde vrei în lume, să vină Rolling Stones la Bucureşti! Pentru cei de vârsta mea acest lucru are însă ceva special. Noi visam la asta acum 40 de ani! Şi sunt câţiva dintre noi care n-au mai apucat  acest eveniment, normal pentru cei care au acum 18-20 de ani. D’aia am plâns de emoţie, m-am agitat , am strigat şi am cântat la concertul Rolling Stones.