“Dacă accepţi adevărurile altora, devii un intelectual, un cunoscător; asta nu înseamnă însă că ai ajuns la cunoaştere...”                                             Osho – Cartea despre Tao 

            Fiinţa umană are nevoie de apropiere. Suntem individuali prin excelenţă, însă prezenţa celorlalţi ne este de fiecare dată indispensabilă. Momentele de izolare sunt doar pauze pe care le facem înainte de a ne arunca din nou în tumult. Viaţa noastră înseamnă până la urmă interacţiune. Nu avem cum să evităm aceste dorinţe de apropiere, nu putem să îi ignorăm pe cei din jurul nostru, pentru că aceasta este fiinţa noastră. Instinctele nu pot fi suprimate, iar consecinţa încercărilor repetate de a le submina nu poate fi decât alienarea. Omul este social prin însăşi esenţa sa şi trebuie să ţină cont întotdeauna de aceste nevoi ale sale.

            Grupul le oferă indivizilor protecţie, le oferă senzaţii plăcute. E bine să fii în centrul atenţiei, e bine să fii înconjurat de prieteni, e bine să ştii că nu eşti niciodată singur. Însă apropierea dintre indivizi se face după nişte reguli foarte clare, care definesc sui generis orice grup. Nu ai cum să faci parte dintr-o comunitate dacă refuzi să accepţi dogmele arhetipale aferente ei. În cadrul grupului, jocul trebuie să urmeze legile stabilite de membrii. Cel ce alege să ignore aceste legi, cel ce distruge orice liant între el şi membrii grupului, va fi mai mult ca sigur expulzat. Iată de ce, pentru a se integra perfect într-un grup, pentru a se mula pe mentalitatea de masă, omul trebuie să renunţe la individualitate. Nu ai cum să te implici total în activitatea grupului atâta timp cât interesele tale primează. Iată de ce, de cele mai multe ori, membrii unui grup depind într-o măsură covârşitoare de acel grup, care reprezintă în fapt, unicul lor element fiinţativ. Trăim prin comunităţi şi uităm să trăim prin noi înşine.

            Grupul nu trebuie şi nu are cum să fie o sumă a indivizilor. Pentru a exista, grupul trebuie să stabilească un nivel minimal. Acest nivel reprezintă o medie spre care trebuie să tindă fiecare membru al grupului. Atunci când nivelul indivizilor este scăzut, grupul, stabilind un arhetip ideal, este benefic, pentru că îi face pe oameni să se autodepăşească. Însă atunci când se ciocneşte cu indivizi puternici, cu personalităţi marcante, grupul tinde să le aplatizeze. Trebuie să cobori la un nivel inferior, trebuie să renunţi la multe dintre capacităţile tale pentru a fi pe placul celorlalţi. Şi iată cum acţiunea grupului devine nocivă, pentru că tinde să îi îndepărteze pe indivizi de adevăratele lor ţeluri, amăgindu-i cu o falsă protecţie şi oferindu-le speranţe deşarte.

            Grupul nu trebuie să acapareze individul ci trebuie să se muleze pe profilul intelectual al acestuia. Atunci când un membru iese în evidenţă, grupul, în loc să încerce să îl aplatizeze, ar trebui să tindă spre acel nivel, să îi impulsioneze pe ceilalţi, să le ofere modele şi să insiste pe atingerea acestora. Altfel, grupul se transformă într-un uriaş aparat opresiv care nu permite dezvoltarea. În momentul în care paradigmele îţi sunt impuse, intelectul tău este inhibat. Nu mai găseşti plăcerea meditaţiei atunci când soluţii aparent viabile îţi sunt oferite pe tavă, nu mai încerci să cauţi singur atunci când ceilalţi au găsit deja pentru tine. Preiei noţiunile celor din jurul tău fără a le pune la îndoială, fără a încerca să descoperi adevărul tău personal, pur subiectiv, natural. Nu avem cum să pretindem obiectivitatea, pentru că aceasta este imposibilă. Grupurile pretind absolutul, încearcă să impună a priori un model. Bun sau rău, lumea este clasificată în funcţie de aceste paradigme artificiale pe care experienţa ontologică nu le poate susţine. Totul depinde de context şi mai ales fiecare eveniment în parte depinde de individul care analizează. Atunci când îţi însuşeşti percepţia grupului renunţi la cel mai important efect al individualităţii tale. Nu ai cum să te împlineşti ca fiinţă dacă nu încerci să o faci pe cont propriu, în absenţa pârghiilor. Mulţimea te protejează, însă mulţimea nu poate niciodată să învingă pentru tine.

            Să învăţăm să nu depindem de grup. Nu personalitatea noastră trebuie să fie adaptată grupului, ci acesta din urmă trebuie să se modifice în funcţie de noi. Nu imitatorii rămân în istorie, ci făuritorii. Grupul nu poate impune personalităţi puternice, pentru că acestea sunt de fiecare dată în afara lui.

            Nu trebuie să avem nevoie de modele, ci trebuie să devenim model pentru ceilalţi. Să nu copiem, ci să fim copiaţi, iată spre ce trebuie să tindă omul. Viaţa este o luptă, o cursă şi trebuie să ne dorim întotdeauna să fim cei mai buni. Grupul ne poate oferi refugiu, însă trebuie să găsim în noi forţa de a merge mai departe, trebuie să ne motivăm şi să reuşim să ieşim întotdeauna în faţă. Cel care îşi transmite mesajul cât mai departe este cel care învinge. Să învăţăm să învingem, să învăţăm să existăm în afara marelui grup. Omul împlinit nu este cel care urmează orbeşte paradigmele, ci acela care reuşeşte să se transforme în paradigmă... 

“Eu nu-i pot permite lui Dumnezeu să existe, căci asta ar însemna că eu sunt pe locul doi, şi nu pot accepta acest lucru. Dacă Dumnezeu există, eu voi fi întotdeauna pe locul doi. Oricât de mult aş creşte, orice culme aş atinge, voi rămâne întotdeauna pe locul doi – nu voi fi niciodată primul... Dumnezeu a murit, iar omul este liber!”                                          Friedrich Nietzsche